Datasets:

readerbench

/

ro-stories

like 1

Follow

ReaderBench 26

Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă

Ea uitase tot ce-i spusese tată-său. Însă floarea din fereastră veghea printre frunzele ei, ca o stea roşie prin încreţiturile unui nor. A doua zi Genarul plecă iarăşi des-dimineaţă la vânătoare. Fata sărută murmurând floarea roşie şi Făt-Frumos născu ca din nimica înaintea ei. – Ei, ştii ceva? o întrebă el. – Nu ştiu nimica, zise ea tristă şi punând dosul mânii pe fruntea ei, am uitat tot. – Însă eu am auzit tot, zise el. Rămâi cu bine, fata mea; în curând ne vom vedea iar. El încălecă pe un cal şi dispăru în pustiuri. În arşiţa cea dogoritoare a zilei… văzu aproape de pădure un ţânţar zvârcolindu-se în nisipul cel fierbinte. – Făt-Frumos, zise ţânţarul, ia-mă de mă du până-n pădure, că ţi-oi prinde şi eu bine. Sunt împăratul ţânţarilor. Făt-Frumos îl duse până în pădurea prin care era să treacă. Ieşind din pădure, trecu iar prin pustiu de-a lungul mării şi văzu un rac atât de ars de soare, încât nu mai avea nici putere să se mai întoarcă-napoi… – Făt-Frumos, zise el, aruncă-mă-n mare, că ţi-oi prinde şi eu bine. Sunt împăratul racilor. Făt-Frumos îl aruncă în mare şi-şi urmă calea. Când înspre sară ajunse la un bordei urât şi acoperit cu gunoi de cal.

Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă

Împrejur gard nu era, ci numai nişte lungi ţăruşe ascuţite, din care şase aveau fiecare-n vârf câte un cap, iar al şaptelea fără, se clătina mereu în vânt şi zicea: cap! cap! cap! cap! Pe prispă o babă bătrână şi zbârcită, culcată pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenuşa în poalele unei roabe tinere şi frumoase, care-i căuta în cap. – Bine v-am găsit, zise Făt-Frumos. – Bine-ai venit, flăcăule, zise baba sculându-se. Ce-ai venit? ce cauţi? Vrei să-mi paşti iepele poate? – Da. – Iepele mele pasc numai noaptea… Uite, chiar de-acu poţi să porneşti cu ele la păscut… Fată hăi! ia dă tu flăcăului demâncatul ce i-am făcut eu şi porneşte-l. Alături cu bordeiul era sub pământ o pivniţă. El intră în ea şi acolo văzu şapte iepe negre strălucite – şapte nopţi, care de când erau nu zărise încă lumina soarelui. Ele nechezau şi băteau din picioare. Nemâncat toată ziua, el cină ce-i dăduse baba ş-apoi, încălecând pe una din iepe, mână pe celelalte în aerul întunecos şi răcoare al nopţii. Dar, încet, încet simţi cum se strecoară un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjiniră şi el căzu ca mort în iarba pajiştii.

Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă

El se trezi pe când mijea de ziuă. Când colo, iepele nicăieri. El îşi credea capul pus în ţeapă, când vede ieşind dintr-o pădure-n depărtare cele şapte iepe alungate de un roi nemărginit de ţânţari şi un glas subţire-i zise: – Mi-ai făcut un bine, ţi l-am făcut şi eu. Când se întoarse cu caii, baba începu să turbe, să răstoarne casa cu susu-n jos şi să bată fata, care nu era de vină. – Ce ai, mamă? întrebă Făt-Frumos. – Nimica, zise ea, mi-a venit şi mie toane. Asupra ta n-am nimica… sunt foarte mulţumită. Apoi intrând în grajd, începu să bată caii, ţipând: Ascundeţi-vă mai bine, bată-v-ar mama lui Dumnezeu, ca să nu vă mai găsească, ucigă-l crucea şi mănânce-l moartea! A doua zi porni cu caii, dar iar căzu jos şi dormi până ce mijea de ziuă. Desperat, era să ieie lumea-n cap, când deodată vede răsărind din fundul mării cei şapte cai, muşcaţi de-o mulţime de raci. – Mi-ai făcut un bine, zise un glas, ţi l-am făcut şi eu. Era împăratul racilor. El mână caii-nspre casă şi vede iar o privelişte ca-n ziua trecută. Însă în cursul zilei roaba babei s-apropie de el şi-i zise încet strângându-l de mână: – Eu ştiu că tu eşti Făt-Frumos.

Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă

Să nu mai mănânci din bucatele ce-ţi fierbe baba, pentru că-s făcute cu somnoroasă… Ţi-oi face eu altfel de bucate. Fata într-ascuns îi făcu merinde, şi-nspre sară, când era să plece cu caii, îşi simţi ca prin minune capul treaz. Spre miezul nopţii se-ntoarse acasă, mână caii în grajd, îi încuie şi intră în odaie. Pe vatra cuptorului, în cenuşă mai licureau câţiva cărbuni. Baba sta întinsă pe laiţă şi înţepenită ca moartă. El gândi c-a murit ş-o scutură. Ea era ca trunchiul şi nu se mişca deloc. El trezi fata, ce dormea pe cuptor. – Uite, zise el, ţi-a murit baba. – Aş! asta să moară!? răspunse ea suspinând. Adevărat că acu e ca şi moartă. Acu-i miazănoaptea… un somn amorţit îi cuprinde trupul… dar sufletul ei cine ştie pe la câte răspinteni stă, cine ştie pe câte căi a vrăjilor umblă. Până ce cântă cucoşul, ea suge inimile celor ce mor, ori pustieşte sufletele celor nenorociţi. Da, bădică, mâine ţi se-mplineşte anul, ia-mă şi pe mine cu d-ta, că ţi-oi fi de mare folos. Eu te voi scăpa din multe primejdii pe care ţi le găteşte baba. Ea scoase din fundul unei lăzi hârbuite şi vechi o cute, o perie şi o năframă.

Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă

A doua zi de dimineaţă i se împlinise lui Făt-Frumos anul. Baba trebuia să-i dea unul din cai ş-apoi să-l lase să plece cu Dumnezeu. Pe când prânzeau, baba ieşi până în grajd, scoase inimile din câteşişapte cai, spre a le pune pe toate într-un tretin slab, căruia-i priveai prin coaste. Făt-Frumos se sculă de la masă şi după îndemnarea babei se duse să-şi aleagă calul ce trebuia să şi-l ieie. Caii cei fără inimi erau de un negru strălucit, tretinul cel cu inimile sta culcat într-un colţ pe-o movilă de gunoi. – Pe acesta-l aleg eu, zise Făt-Frumos, arătând la calul cel slab. – Da’ cum Doamne iartă-mă, să slujeşti tu degeaba!? zise baba cea vicleană. Cum să nu-ţi iei tu dreptul tău? Alege-ţi unul din caii işti frumoşi… oricare-ar fi, ţi-l dau. – Nu, pe acesta-l voi, zise Făt-Frumos, ţinând la vorba lui. Baba scrâşni din dinţi ca apucată, dar apoi îşi strânse moara cea hârbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriţă. – Hai, ia-ţi-l! zise-n sfârşit. El se urcă pe cal cu buzduganul de-a umere. Părea că faţa pustiu- lui se ia după urmele lui, şi zbura ca un gând, ca o vijelie printre volburele de nisip ce se ridicau în urmă-i.

Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă

Într-o pădure îl aştepta fata fugită. El o urcă pe cal după dânsul şi fugea mereu. Noaptea inundase pământul cu aerul ei cel negru şi răcoare. – Mă arde-n spate! zise fata. Făt-Frumos se uită înapoi. Dintr-o volbură naltă, verde, se vedeau nemişcaţi doi ochi de jăratic, a căror raze roşii ca focul ars pătrundeau în rărunchii fetei. – Aruncă peria, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Şi deodată-n urmă-le văzură că se ridică o pădure neagră, deasă, mare, înfiorată de un lung freamăt de frunze şi de un urlet flămând de lupi. – Înainte! strigă Făt-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmărit de un blestem prin negura nopţii. Luna palidă trecea prin nouri suri ca o faţă limpede prin mijlocul unor vise turburi şi seci. Făt-Frumos zbura… zbura necontenit. – Mă arde-n spate! zise fata c-un geamăt apăsat, ca şi când s-ar fi silit mult ca să nu spuie încă. Făt-Frumos se uită şi văzu o bufniţă mare şi sură, din care nu străluceau decât ochii roşii, ca două fulgere lănţuite de un nor. – Aruncă cutea, zise fata. Făt-Frumos o aruncă. Şi deodată se ridică din pământ un colţ sur, drept, neclintit, un uriaş împietrit ca spaima, cu capul atingând de nori.

Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă

Făt-Frumos vâjâia prin aer aşa de iute, încât i se părea că nu fuge, ci cade din înaltul cerului într-un adânc nevăzut. – Mă arde, zise fata. Baba găurise stânca într-un loc şi trecea prin ea prefăcută într-o funie de fum, a cărei capăt dinainte ardea ca un cărbune. – Aruncă năframa, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Şi deodată văzură în urmă-le un luciu întins, limpede, adânc, în a cărui oglindă bălaie se scălda în fund luna de argint şi stelele de foc. Făt-Frumos auzi o vrajă lungă prin aer şi se uită prin nori. Cale de două ceasuri – pierdută în naltul cerului – plutea încet, încet prin albastrul tăriei Miazănoaptea bătrână cu aripile de aramă. Când baba înota smintită pe la jumătatea lacului alb, Făt-Frumos aruncă buzduganu-n nori şi lovi Miazănoaptea în aripi. Ea căzu ca plumbul la pământ şi croncăni jalnic de douăsprezece ori. Luna s-ascunse într-un nor şi baba, cuprinsă de somnul ei de fier, se afundă în adâncul cel vrăjit şi necun

Mihai Eminescu

Călin-Nebunul

Era odat-un împărat ş-avea trei fete şi erau aşa de frumoase, de la soare te puteai uita, da la dânsele ba. Acu, cele două erau cum erau, da cea mijlocie nici se mai povesteşte frumuseţea ei. Acu câţi feciori de-mpăraţi şi de ghinărari au cerut-o, împăratul n-a vrut să le-o deie. Acu-ntr-o seară au venit trei tineri şi le-au cerut, da el n-a vrut să le dea. Acu ei au ieşit afară şi unul dintr-înşii a prins a fluiera cât s-a făcut un nor mare şi nu s-au mai văzut nici ei, nici fetele. Le-a răpit. Acu-mpăratul a scos veste-n ţară că cine-a găsi fetele le dă de nevastă. Acu-n satul cela-a-mpăratului era un om ş-avea trei flăcăi. Poveşti de Mihai Eminescu - Călin-Nebunul Doi erau cum erau, da unul era prost, şedea-n cenuşă şi-l chema Călin Nebunul. Ş-au zis acei doi fraţi: "Haidem şi noi să căutăm fetele-mpăratului". Da’ Călin a zis: "Hai şi eu cu voi". Ş-acei doi au zis: "Hai". Şi-mpăratul a zis că care s-a porni după fete le dă bani de cheltuială şi straie de primeneală. Acu ei au făcut un arc ş-au zis că unde l-a zvârli, până unde-a ajunge, acolo să poposească. A aruncat cel mare ş-a mers vreo două zile ş-a ajuns.

Mihai Eminescu

Călin-Nebunul

A aruncat şi cel mijlociu şi tot aşa degrabă a ajuns. Da când a aruncat Călin Nebunul, a mers trei luni de zile, zi şi noapte, şi de-abia a ajuns. Acu ei, mergând pe drum, au gătit şi cremenea şi amnarul. De-abia au avut cu ce aţâţa oleacă de foc. Ş-au zis aşa ei înde ei că să păzească focul unul din ei cât or dormi ceilalţi doi, că dacă s-a stinge focul, îi taie capul celui ce-a păzit dintr-înşii. Acu s-au culcat cei doi, şi cel mare a rămas să păzească. Pe la miezul nopţii s-a auzit un vuiet grozav. Era un zmeu cu trei capete. – Cum ai putut să-mi calci moşiile de la tată-meu făr’ de voia nimănui? Hai la luptă! – Hai! Şi s-au luptat ei, s-au luptat, pân’ acu l-a omorât pe zmeu şi a făcut din capetele lui trei căpiţi de carne. Acu se trezesc cei doi. – Uite, voi aţi dormit, da’ eu uite ce lupt-am avut. Acu a doua noapte cel mijlociu era să stea de strajă. Iar pe la miezul nopţii se aude-un vuiet. – Cum ai putut să-mi calci moşiile lui tată-meu fără voia nimănui? Aista era cu patru capete. – Hai la luptă!

Mihai Eminescu

Călin-Nebunul

– Hai! Şi l-a omorât şi pe acesta ş-a făcut patru căpiţi de carne din capetele lui. Acu, când s-au trezit ei, o-nceput să-i deie de grijă lui Călin Nebunul că să păzească bine focul. Acu el a treia noapte era să fie. Acu iar pe la miezul nopţii s-auzi un huiet mare. Un zmeu era – cu opt capete. – Hi! zice Călin Nebunul, – că şi zmeul era năzdrăvan, şi ştia de dânsul – hai la luptă! – Hai! Cât se luptă, se luptă cât de cât să nu se deie zmeul. I-a tăiat Călin Nebunul o ureche ş-a picat o picătură de sânge ş-a stins focul. Ş-aşa, pi-ntuneric, s-o-nceput ei a lupta ş-în sfârşit l-a omorât Călin Nebunul ş-a făcut opt căpiţi de carne. Acu ce să facă el? Foc nu-i. S-a luat el şi mergea aşa supărat prin pădure ş-a ajuns la un copac nalt şi s-a suit în vârful lui ş-a văzut în depărtare o zare de foc. Scoboară el şi se porneşte s-ajung-acolo şi-ntâlneşte un om pe drum. – Bună noapte! – Mulţumesc d-tale! – Da’ cine eşti d-ta? – Eu-s De-cu-sară. Călin Nebunul l-apucă şi-l leagă de-un copac cot la cot. Mai merge el o bucată bună, şi mai întâlneşte un om.

Mihai Eminescu

Călin-Nebunul

– Bună noapte. – Mulţumesc d-tale. – Da’ cine eşti d-ta? – Eu îs Miezu-nopţii. Ia şi pe-acela şi-l leagă iar de-un copac. Mai merge el înainte şi mai întâlneşte un om. – Bună noapte. – Mulţumesc d-tale. – Da’ cine eşti d-ta? – Eu îs Zori-de-ziuă. Îl leagă şi pe-acela. El i-a legat, că lui i-era frică să nu se facă ziuă. În sfârşit, ajunge el acolo. Acolo era o groapă mare ş-un cazan c-o pereche de pirosteie mari, şi-ntr-însul fierbea vreo două-trei vaci şi-mprejurul pirosteilor se cocea o turtă. Şi împrejurul ei dormeau doisprezece zmei şi două zmeoaice, mamele lor. Acu Călin Nebunul ia vreo doi tăciuni într-un hârb ş-un cărbune-n lulea şi, plecând, iacă, i-a venit aşa o miroznă de bună din demâncat, şi, luând o bucăţică, a curs apă clocotită pe urechea unui zmeu şi el a ţipat straşnic, că toţi s-au trezit şi l-au prins pe Călin Nebunul. Ş-au vrut să-l omoare şi el a zis: – Mă rog d-lor-voastre, lăsaţi-mă, că sunt om sărac! Da’ ei au zis aşa: – Dacă tu ne-i aduce pe fata-mpăratului Roşu, noi te-om lăsa. Da’ el a zis: – Da’ de ce n-o luaţi d-voastră, că sunteţi mai mulţi şi mai tari?… – Da’ noi suntem duhuri necurate, şi-mpăratul are un cocoş ş-un căţel.

Mihai Eminescu

Călin-Nebunul

Noi, când ne-apropiem de palatul lui, cocoşul cântă şi căţelul bate, şi noi trebuie să fugim… Da’ tu-i putea mai bine, că eşti om pământean. Da’ Călin Nebunul, viclean: – Haideţi şi d-voastră cu mine, că-s eu om pământean şi căţelul n-a bate, nici cocoşul n-a cânta. Da’ Călin Nebunul se uită şi vede-un voinic ca şi dânsul, legat cot la cot de-un copac, şi când a văzut că s-a pornit Călin Nebunul, el s-a smucit straşnic, încât au rămas mâinile la copac şi el a fugit. Şi ei merg, merg pân ce-ajung la poarta-mpăratului. Şi era o poartă mare de fier, că nu era-n stare să treacă nime afară de Călin Nebunul. Şi el s-a suit pe poartă ş-a zis zmeilor: – Hai să vă iau câte pe unul de chică să vă dau în ogradă. Şi lua tot lua câte unul şi cu paloşul le tăia capul, pân ce a tăiat la toţi. Ş-a intrat în ogradă, da-mpăratul, de grozav zid şi poartă ce avea, uşile erau toate deschise. Călin Nebunul s-a suit sus pe scări, şi scările erau de aur bătute cu diamant, ş-a intrat în casă unde dormea fata. Da’ era lună ş-o mândreaţe afară, şi luna bătea în casă unde dormea fata.

Mihai Eminescu

Călin-Nebunul

Da’ fata era aşa de frumoasă de cât de nepovestit. Călin Nebunul a sărutat-o şi i-a luat inelul de pe mână şi s-a dus. Când a ajuns la zmeii cei tăiaţi, le-a tăiat vârfurile limbilor la toţi doisprezece şi le-a pus în basma ş-a trecut poarta şi s-a pornit la drum. A mers pân ce-a ajuns la cazan. A putut prinde o zmeoaică ş-a tăiat-o, da una a scăpat. A luat pe degetul ista mic turta şi pe cellalt cazanul cu carne şi-ntr-un hârb oleacă de foc şi s-a pornit la drum. Ş-a ajuns la Zori-de-ziuă şi i-a dat o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă, l-a dezlegat ş-a zis: – Hai, du-te! Mai merge el, ajunge la Miezu-nopţii şi-i dă ş-aceluia o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă şi-i dă drumul ş-aceluia. Când a ajuns la De-cu-sară, era mai mult mort de când era legat. Îi dă ş-aceluia o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă şi-i zice: – Du-te, bre, ‘n pace! Când a ajuns, n-a apucat a aţâţa focul, şi soarele acu era sus. Fraţii lui atâta dormise, c-acu-ntrase mai de-un stânjen în pământ. Când s-au trezit, a zis: – I, Călin Nebune, lung-a mai fost noaptea asta!

Mihai Eminescu

Călin-Nebunul

Da’ Călin Nebunul nimica nu le-a povestit din ceea ce s-a petrecut cu dânsul noaptea. Au pregătit ei iar să se pornească ş-a zvârlit tot Călin Nebunul arcul ş-au mers ei aşa pân’ la Pădurea de aur. Când au ajuns acolo, le-a zis Călin Nebunul aşa: – Fraţilor, voi nu-ţi putea trece-n pădurea asta. Faceţi-vă voi o colibă aici şi staţi şi mă duc eu singur. Aşa, el s-a pornit. Când a ajuns în mijlocul Pădurii cei de aur, fata cea mare a împăratului făcea de mâncat zmeului ei. – Bună vreme, fată de-mpărat! – Mulţumesc, d-tale, Călin Nebune. De numele d-tale am auzit, dar a vedea nu te-am văzut. Da’ fugi că dac-a veni zmeul te ucide. – Da cât mănâncă zmeul tău? Fata zice: – Patru cuptoare de pâine, patru vaci fripte şi patru antaluri de vin. Zice: – Ia să văd eu, le-oi putea mânca? Se pune Călin Nebunul şi mănâncă toate. Iaca, vine şi zmeul. – Bună vreme, câne de zmeu! – Mulţumesc, Călin Nebune! – Am venit să iau pe fată. Na, hai la luptă! – Stai, să mănânc ceva. – Da’ că, zice, eu ţi-am mâncat mâncarea. – Cu atât mai bine, zice, eu sunt uşor şi tu eşti greu.

Mihai Eminescu

Călin-Nebunul

Şi se iau la luptă şi se luptă şi-l omoară Călin Nebunul. Pe urmă zice fetei: – Rămâi aici, că eu mă duc să scot cele două surori ale tale. Şi se porneşte. Ajunge-n mijlocul Pădurii cei de argint. Fata cea mijlocie făcea de mâncat ş-aceea. Da’ el, cum a văzut-o, i-a căzut straşnic de dragă. – Bună vreme, fată de-mpărat! – Mulţumesc d-tale, Călin Nebune! De numele d-tale am auzit, d-a vedea nu te-am văzut. Da’ şi Călin Nebunul era frumos, şi fetei i-a căzut drag. Da’ fata-i zice: – Fugi, că dac-a veni zmeul te ucide! – Da cât mănâncă zmeul? – Opt cuptoare de pâine, opt vaci fripte şi opt antaluri de vin. – Adă-ncoace, să văd, oi putea mânca? Şi mănâncă tot. Iaca, vine şi zmeul. – Bună vreme, câine de zmeu! – Mulţumesc, Călin Nebune. – Hai la luptă! – Stai, să mănânc ceva. – Că eu ţi-am mâncat mâncarea! – Mi-o fi mai uşor la luptă. Şi se iau, se luptă şi se luptă, şi-l omoară Călin Nebunul. Da lui aşa-i era de dragă fata, de a luat-o cu dânsul la Pădurea de aramă. Când a ajuns în mijlocul pădurii, ş-aceea făcea de mâncat. Aceea nu-l ştia, da văzându-l cu soră-sa a-nţeles.

Mihai Eminescu

Călin-Nebunul

– Unde-ţi este bărbatul tău? – La vânat, Călin Nebune. Da’ fugi, c-aista te omoară! – Cât mănâncă el? – Douăsprezece cuptoare de pâine, douăsprezece vaci fripte şi douăsprezece antaluri de vin. – Ia să văd eu, oi mânca? Mănâncă Călin Nebunul, mănâncă, când la un antal de vin nu-l poate bea şi zice-aşa: – Cu atâta-i mai tare zmeul decât mine. Iaca, vine şi zmeul. – Bună vreme, câne de zmeu! – Mulţumesc d-tale, Călin Nebune! – Am venit să-ţi iau pe fată. – Ba pe fată nu-i lua-o. – Hai la luptă! – Numai să mănânc ceva. – Eu demâncatul ţi l-am mâncat! – Eu oi fi mai uşor, tu mai greu. Hai la luptă! – Hai! Se luptă, se luptă, cât de cât să nu să deie zmeul. Zice zmeul: – Hai, eu m-oi face o pară roşă, tu te fă o pară verde. Da’ el cu asta a greşit, că para roşă-i mai moale, para verde-i mai tare. Iaca, trecu pe-acolo o cioară pe sus. Şi-i zice zmeul: – Cioară, cioară, moaie-ţi aripa ta-n apă şi stinge para ăst’ verde. Da’ Călin Nebunul zice: – Împărate prenălţate, moaie-ţi aripa ta-n apă şi stinge para ăst’ roşie. Cioara, când a auzit – ştii d-ta, a urcat-o – îndată s-a dus.

Mihai Eminescu

Călin-Nebunul

După ce-a udat-o, a-nceput a ciupi dintr-însa, ş-atâta sânge a-nceput a curge, de umblai pân’ în genunchi. De acolea el s-a luat cu fetele şi s-a pornit. A ajuns în Pădurea de aur ş-a luat şi pe cea mare şi s-a pornit ş-a ajuns la fraţii lui. Ş-a zis aşa: – Fraţilor, pe aste două le-ţi lua voi, dar ăst’ mijlocie e-a mea; şi s-a culcat să doarmă. Şi fraţii s-au sfătuit aşa: ca să-l omoare nu se putea, da să-i taie picioarele şi să ieie fetele şi să se ducă la-mpăratul şi să zică că ei le-au scos. Şi i-au tăiat picioarele când dormea ş-au luat fetele şi s-au pornit (aşa era de trudit de lupte, încât n-a simţit când i-au tăiat picioarele). În zori de ziuă se trezeşte el. Se vede făr’ de picioare. Ce să facă? Da’ picioarele i le-au luat de acolo, că altmintrele el le-ar fi pus, că era năzdrăvan. S-a luat el încetişor ş-a intrat în Pădurea ăst’ de aur. A mers vreo trei zile şi vreo trei nopţi ş-a ajuns la un palat, aşa de frumosu-i, de nu te-ndurai să te uiţi la dânsul. Ş-a auzit un cântec aşa de jale, de i-a rupt inima.

Mihai Eminescu

Călin-Nebunul

Se ia el încetişor şi se suie pe scările cele şi vede acolo pe voinicul ce-şi rupsese mâinile la zmei. – Bună vreme, voinice! – Mulţumesc d-tale, Călin Nebune, da’ ce-ai păţit? Şi el începe a-i spune toate câte-a păţit. – Hai să fim fraţi de cruce! – Hai! – Da d-ta cine eşti? l-întreabă Călin Nebunul. – Eu, zice, s-un fecior de-mpărat, şi pădurile astea au fost toate a tătâne-meu şi ni le-a luat zmeii; da’ de când ai omorât pe zmei, acu iar suntem noi în stăpânire, şi eu pentru că-s făr’ de mâini trăiesc aici. Eu făr’ de mâini, tu făr’ de picioare, om trăi bine. Călin Nebunul se prinde cu mâinile de gâtul feciorului de-mpărat şi se primblă prin pădure. Aşa într-o zi, aude un foşnet în frunze. Da’ fratele lui cel de cruce zice aşa: – Eu m-oi apropia încetişor şi ţi-oi da drumul, şi tu prinde cu mâinile. Dându-i drumul, prinde pe zmeoaica cea scăpată şi zice aşa: – Fă-mi mie picioare şi istuia mâini, ori te omorâm. Şi zmeoaica zice: – Ia, aicea, ca de un stânjin de departe, este o baltă; vâră-te acolo, că-i ieşi cu picioare şi istălalt cu mâini. Da’ Călin Nebunul, mehenghiu: – Vâră-te tu întâi.

Mihai Eminescu

Călin-Nebunul

– Ei… ba vârâţi-vă d-voastră! Da’ Călin Nebunul rupe o crenguţă verde ş-o moaie-n apa ceea ş-o scoate uscată, ş-o-ncepe a pumni, ca ce-a vrut să-i usuce. – Mă rog, nu mă bate, căci este la dreapta altă baltă. Călin Nebunul vâră o crenguţă uscată ş-o scoate verde, şi se vâră el acolo şi se scoate cu picioare şi cellalt cu mâini. Şi ia ş-o omoară pe zmeoaică, că ştia că-n orice vreme are să-i facă rău. De acolo ei se iau iar şi zice Călin Nebunul aşa: – De-acu eu mă duc să-mi caut pe nevasta mea, da-ntâi hai să mă duc într-un loc care ţi-am spus eu, la fata-mpăratului Roşu. Şi se iau şi se pornesc. Mergând ei printr-o pădure, aproape de curtea-mpăratului, o cules Călin Nebunul o basma de alune. Ajungând la poartă, a auzit un vuiet mare. Da’ ei erau îmbrăcaţi cu iţari şi cu cojoc şi-ncinşi cu chimiri. Da’ baba cea de la poartă era de-a noastră. – Bună seara, mătuşă! – Mulţumesc d-tale, voinice! – Da’ ce-i aici, ce s-aude? – Se mărită fata-mpăratului. – Da’ cine o ia? – Bucătarul, c-o ucis doisprezece zmei. Da’ Călin Nebunul îi zice-aşa babei: – Mătuşă, iaca-ţi dau un căuş de galbeni, să-mi faci ce ţi-oi zice.

Mihai Eminescu

Călin-Nebunul

– Ţi-oi face, voinice. El a luat basmaua ceea de alune. Era basma de-a noastre – neagră, cu floricele p-împrejur – ş-a pus inelu-n mijloc ş-a zis aşa: – Du, mătuşă, şi pune dinaintea împăratului, măcar că te-or ghionti şi te-or da afară, vârâ-te-aşa, cu de-a sila. Baba s-a dus ş-a intrat în ghionturi, ca acolo, ş-a pus pe masă, ş-a ieşit. Când i-a dat Călin Nebunul căuşul cel de galbeni, ea straşnic s-a bucurat… că ea nu cât să-l fi avut în viaţa ei, dar nici nu l-a văzut. Împăratul când a pus mâna pe basma, alunele a-nceput a durăi pe masă ş-a rămas inelu-n mijloc. Fata a zis: – Iaca, tată, inelul meu, pe care nu se ştie cum l-am prăpădit. Împăratul a-nceput a striga: – Cine-a adus basmaua cu alunele? Logofeţii au spus că baba cea de la poartă. Degrab-au strigat s+aducă cine-a adus. Se ia Călin Nebunul şi intră. Da’ mirele, ţiganul, şedea pe trei perne de puf. Când a fost Călin Nebunul în pragul uşii, o perină a căzut de sub ţigan. Când a fost în mijlocul casei, a picat ş-a doua şi ţiganu-a zis: "Încet, să nu mă tăvăleşti". Când a fost lângă-mpăratul, a căzut ş-a treia perină, că de!

Mihai Eminescu

Călin-Nebunul

ţiganului nu i se cădea să şadă. Zice-mpăratul: – Cum, voinice, inelul fetei mele a ajuns la d-ta? – Împărate prenălţate! Iaca cum şi iaca cum. Da’ ţiganul: – Ce spui minciuni, că eu am ucis zmeii… Da’ Călin zice: – Împărate, s-aducă toţi zmeii, să vezi: este vârful limbilor? A adus, şi cu adevărat nu era. Atunci el le-a scos şi i le-a arătat. Atunci împăratu-a strigat s-aducă calul cel mai bun din grajd şi-a legat pe ţigan la coada calului, ş-a pus ş-un sac de nuci ş-a dat bici calului… Unde pica nuca, pica şi bucăţica din ţigan. Acu-mpăratul a zis: – De-acu, voinice, mi-i fi ginere. – Da’ Călin a zis: – Ba nu, împărate, că mie alta mi-a căzut dragă, da eu am un frate de cruce aici cu mine, tot fecior de-mpărat, s-o ieie-acela. Şi l-a adus, deşi fata ar fi vrut mai degrabă după Călin Nebunul; dar, dă, cu istălalt era potrivită. Ş-a făcut o nuntă straşnică, de-a ţinut vreo trei săptămâni; luminaţii, lăutari, ce nu era. – De-acu mă duc să-mi găsesc pe-a mea. Cât plângeau ei şi stăruia, da’ n-a putut să-l potrivească să rămână. Ş-a pornit. Când a ajuns el la casa tătâni-său, era un palat straşnic ş-un cârd de porci, şi-l păştea un băieţel ca de vro şapte ani.

Mihai Eminescu

Călin-Nebunul

Că de când îi tăiase picioarele, acu era vreo opt ani de zile. – Bună vreme, băieţele! – Mulţumim d-tale, bade! – Cine şade-n curţile ieste? – Ia, nişte voinici care au luat nişte fete de-mpărat, care le luase zmeii. – Da’ cum trăiesc ei, pe care fete au luat? – Cel mai mare a luat pe fata cea mare, cel mijlociu a luat pe cea mică. – Da’ cea mijlocie? – Aia au pus-o de păzeşte găinăria. – Da’ tu a cui eşti? – Mama-mi spune că-s a lui Călin Nebunul, cine-a mai fi acela… Da el, când a auzit aşa, numai el ştia inima lui, că dă, să ierţi mata, cinstita faţa matale! era a lui. – Da’ mă rog, bade, ajută-mi a da porcii-n ocol. Merg porcii, merg, când o scroafă nu vrea să intre. Călin Nebunul a trântit cu drucu-n scroafă. Ea a-nceput a ţipa alergând, porcii – toţi după dânsa. Decât a auzit ei ş-au ieşit afară ş-au început a striga, care-i acolo de bate porcii? Da’ Călin Nebunul intră-n ogradă. Ei, cum l-au văzut, l-au cunoscut. Şi s-au sculat îndată şi s-au pus în genunchi înaintea lui: – Iartă-ne, frate, că ne cunoaştem greşeala. Da’ Călin a zis aşa: – Ba nu, fraţilor, hai să facem o bombă de fier, şi noi să ne punem tustrei alături, ia-aşa, cum faci cruce.

Mihai Eminescu

Călin-Nebunul

Ş-o aruncaţi unul din voi în sus, că-i ştiut că pe care-a cădea, acela-i vinovat. Ş-au aruncat în sus, ş-a căzut pe cei doi şi i-a făcut mii de fărâme. Şi el a făcut o nuntă straşnică. Da’ el nu era aşa tare la inimă ca să ţie pe-acelea de rău, ca aceia pe asta a lui, el tot ţinea ca la cumnatele lui. Ş-a făcut un bal straşnic, şi eram şi eu acolo… şi ei au făcut o ulcicuţă de papară şi m-au dat pe uş-afară. Da’ mie mi-a fost ciudă, şi m-am dus în grajd şi mi-am ales un cal cu şaua de aur, cu trupul de criţă, cu picioare de ceară, cu coada de fuior, cu capul de curechi, cu ochii de neghină, ş-am pornit p-un deal de cremene: picioarele se topeau, coada-i pârâia, ochii pocneau. Ş-am încălecat pe-o prăjină şi ţi-am spus o minciună, ş-am încălecat pe-o poartă şi ţi-am spus-o toată.

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

Apoi poveste, poveste, D-zeu la noi soseşte, că-nainte mult mai este. Era odată un vânător ş-avea trei copii şi era sărac-sărac, cât numai cu-atâta se ţinea, că-mpuşca câte-o păsăruică, o vindea ş-atâta era hrana lui, săracul. Acu era o pădure pe-acolo pe-aproape, de-i zicea Pădurea neagră. Ş-au apucat oamenii din satul cela a zice că nu s-a putea să s-apropie nime de pădurea ceea. Ş-aşa era părăsită, nime nu se ducea, că ziceau că la miezul nopţii vin dracii. Poveşti de Mihai Eminescu - Frumoasa lumii Acu bietul omul ist sărac a zis într-o zi către femeia lui: – Măi femeie, tot o moarte-am să mor, ia să mă duc eu în pădurea ceea, să văd ce-oi găsi acolo. Aşa, i-a făcut nevasta o turtă-n traistă şi s-a pornit el; a luat puşca-n spate. Ajungând el acolo, lui îi era foarte frică… da’ omul sărac sărăcia-l împinge a se duce oriunde ca să câştige. Iaca, mergând el aşa, ajunge la un copac nalt şi tufos straşnic, nu ştiu cum s-o fi chemat, şi vede-o pasăre aşa de frumoasă – era de aur. Acu el ce să facă, ca doar să n-o-mpuşte, s-o poată prinde, că, vânzând-o vie, mai multe parale ar fi luat.

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

Alungând-o el prin copac, ea se vârâ-ntr-o bortă… ş-o prinde. El n-a mai stătut către noapte, că s-a temut de draci, ci a luat pasărea ş-a venit acasă ş-a făcut o cuşcă bună ş-a pus pasărea-n cuşcă. Acu el în ziua ceea, era sâmbătă, care-o prins-o, şi duminică dimineaţa s-a ouat un ou. Oul era de aur. Da’ el zice: – Ei, măi femeie, eu n-oi vinde pasărea asta, că ea s-a oua şi eu oi avea câte-un ou şi m-oi hrăni din zi-n zi. El ia oul şi se duce-n târg şi-l întreabă negustorul: – Ce ai de vândut şi cât ceri? – Am un ou şi cer o mie de lei. Da’ un jidan zice (tot ei îs mai mehenghi): – Ia să văd oul. Când vede oul cel de aur – făcea mai mult decât o mie de lei – (îi dă mia de lei). Ia el mia de lei, cumpără cele trebuincioase pentru copii şi femeie şi se duce-acasă. Da pe guşa păsării era ceva scris, da’ omul nu ştia carte. Când în a doua duminică iar s-a ouat un ou de aur. Şi el s-a dus şi iar a cerut o mie de lei. Da’ să iei samă, d-ta, că tot jidanul cela i-a ieşit înainte!

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

În a treia duminică, când a dus oul, a pus pe gânduri pe jidan. Şi s-a gândit aşa jidanul: l-a întrebat unde şede, să se ducă să vadă de unde are el ouă de aur. Vine jidanul; da’ el ţinea cuşca în colţul casei. Cum a intrat jidanul în casă – el ştia carte – odată şi-aruncă ochii-n fundul casei. Pe guşa păsării aşa scria: "Cine-a mânca inima are să fie-mpărat; cine-a mânca rânza, de câte ori s-a trezi pe noapte, de-atâtea ori are să găsească câte o pungă de bani sub cap; cine-a mânca maiurile are să fie om cu noroc în lume, oriunde va merge el, orice pas a face el, tot cu noroc are să fie". Acu jidanul, tot cu duşmănie asupra creştinului: – Vinde-mi mie pasărea! – N-o pot, jupâne. Asta-i câştigul meu, toată viaţa pentru mine şi pentru copii. În sfârşit, cât s-a pus jidanul, n-a vrut bietul om s-o vândă. Jidanul a zis că i-i rău şi c-are să mâie la om. Vânătorul a doua zi s-a sculat de dimineaţă şi s-a dus cu puşca după vânat. Da’ jidanul – şiret, da’ femeia, ca de-a noastre, proastă – şi-i zice-aşa femeii: – Nevastă, ce să trăieşti c-un om aşa de sărac, vin’ să te iau eu, că te-oi ţine bine şi ţi-oi ţine şi copiii.

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

Da’ femeia zice: – Dacă te-i boteza! Apoi, zice, cum la noi, nu se poate să se despărţească. Da’ jidanul zice: – Lasă-l pe mâna mea, că eu îl omor până mâine. Îi dă nu ştiu ce şi omoară omul. De-acolo zice-aşa: – Femeie, te-oi lua, dar mai întâi taie-mi pasărea şi mi-o frige. Da’ să nu lipsească nimica din pasăre, toată s-o mănânc eu. Şi femeia, dobitoacă, ea s-a potrivit. A tăiat şi a fript pasărea ş-a pus-o pe vatră, a strâns-o şi ea iese din casă cu treabă, şi copiii, tustrei, intră-n casă. Zice unul dintr-înşii: – Mă, tare mi-i foame… Mama a fript pasărea ceea, hai să mâncăm câte-o bucăţică. – D’ apoi dac-a fript-o jidanului, ne-a bate! – Hai să mâncăm dinăuntru, că nu s-a vedea. Ia cel mare inima, cel mijlociu rânza, cel mic maiurile. Pasărea acu nu mai plătea nimica dacă le mâncase acelea. Da’ copiii, după ce-au mâncat: – Măi, hai să fugim, că ne-a bate. Şi era o bortă-n dosul casei şi s-au vârât acolo. Vine jidanul. Da’ la pasăre cele nu-s într-însa. Apoi începe-a striga, bate pe biata femeie. – De bună seamă, au mâncat copiii, căci altul nime n-a fost în casă.

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

Jidanul îndată strigă după copii, să-i taie, să mănânce el din copii. I-au căutat, i-au căutat, în sfârşit nu i-au găsit. Dac-a văzut jidanul că nu-s şi nu-s, s-a dus dracului – cruce de aur în casă! – a lăsat şi pe femeie şi tot. Că el tot aşa era să facă, d-apoi Dumnezeu a lăsat mai bine să mănânce copiii decât dânsul, că Dumnezeu nu doarme. Acu, acel mare a umblat ce-a umblat şi s-a făcut împărat pe ţara aceea. Acu numai aista era micuşor de tot, tot la mă-sa şedea, ist care mâncase maiurile, şi pesemne unde avea el să aibă aşa noroc, tare era leneş. Cel ce a mâncat rânza găsea tot pungi de bani şi se făcuse straşnic om de rău. Îi erau dragi numai petrecerile, să ierţi mata, îi erau dragi cucoanele cele frumoase. Acu, acolo, straşnic era de frumoasă una de-i zicea Frumoasa Lumii. La soare te puteai uita, da la dânsa ba. Acu el tot umbla, că doar i-ar da-o boierul cela, da nici că vrea să i-o dea. Iaca vine el acasă la mă-sa: – Mamă, ce mi-s buni mie banii dacă nu pot eu lua pe ceea ce mi-a picat dragă! Da’ mă-sa zice: – Dragul mamei, du-te şi tot te-i putea întâlni cu ea.

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

(Să vorbească cu dânsa, poate i-ar fi fost şi ei drag.) Da’ ea era vicleană. Acu aist ce-a mâncat maiurile se juca cu nişte bulgăraşi cu alţi băieţi pe-afară. Vine un moşneag. – Dragul moşului, ce faci tu aici? – Ia mă joc, moşule! – Hai cu moşu, că ţi-a da pere şi mere (ştii, ca la copii) – înşeală pe băiat şi-l ia cu dânsul. Da’ acela era un vrăjitor grozav – îngheţa apa. Ş-acu el, tot vrăjind prin Pădurea neagră, a dat de ceva straşnic, care el nu putea face, numai c-un copil. Se duce-acolo cu băiatu-n mijlocul pădurii şi dă de-o piatră mare. Şi bate de trei ori în piatră şi se deschide pământul. Şi el zice băiatului aşa: – Măi băiete, du-te pe scările ieste într-acolo sub pământ (erau nişte scări) şi-ai să cobori într-o grădină aşa de mândră, şi-ai să dai de-o căsuţă acolo-n grădină. Să intri-n casă ş-ai să vezi un horn făcut acolo şi pe vatră ai să vezi o cheie. Să iei cheia ceea, s-o pui în brâu şi să vii înapoi la mine. Da’ na-ţi ş-o veriguţă de fier, că făr’ de veriga asta nu poţi intra. (Acolo era pe ceea lume, zice-că.)

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

Băiatul se ia, merge-ncetişor şi intră pân’ în grădina ceea. Da’ acolo aşa era o mândreaţă, grădină cu pomi cu poame de aur… încât băiatul s-a mirat când a intrat acolo şi, ştii, ca copilul, mai degrabă a alergat la pere şi la mere decât la cheia moşneagului. Ştii cum e treaba noastră – era cu cămeşoi şi cu cureluşă bună-ncins, ş-o umplut sânul de mere şi de pere. El pornise să iasă, când şi-aduce aminte de cheie, merge într-acolo ş-o ia – da cheia era straşnic de ruginită… Cine ştie ce-ar fi făcut el cu cheia ceea, şi astăzi am fi fost sub mâna lui poate… Se ia băiatu-ncetişor, se suie iar pe scară să ias-afară – că ştii d-ta că el, bătrânul, deşi avea putere, nu putea intra în rai, dar ista ca copil… Când a ajuns în gură să iasă, moşneagul a strigat: – Stai, nu ieşi! Dă-mi cheia! Băiatul zice (era mic, da tot cu cap): – Ba lasă-mă să ies întâi afară! – Ba nu te las. – Nu-ţi dau cheia! (Ştii d-ta, nici mâna nu putea vârî, că era păcătos.) – Am să te omor. – Omoară-mă, numai dacă poţi!… El face tranc! cu picioru-n pământ şi se-nchide pământul.

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

Ce s-ă facă bietul băiat? Ia să se-ntoarcă, să se ducă iar prin grădinile cele. Când colo, era-nchis pământul, nu mai era mândreaţa ceea. Începe băiatul a plânge. Plângând aşa, îşi freca mâinile. Şterge pe veriga ceea ce i-o dat-o moşneagul şi vine-un om. Omul cela era de fier. Era duh necurat; om de-ai noştri de fier, unde se poate? – Măi băiete, cine te-a adus pe tine-aici? – Iaca cum şi iaca cum, spune băiatul tot. – Eu te-oi scoate, băiete, da-întâi să te duci de-aici, să-mi tai vreo douăzeci de vaci, să-mi frigi, să am de mâncat pe drum, când te-oi duce (că ştii d-ta, nouă ni s-a părut că era-n gură, da el era tocmai-n fundul pământului, când a-nchis el piatra). Frige el, şi-l pune pe băiat după cap, şi pune pe o mână douăzeci de vaci fripte şi pe altă mână câteva poloboace cu apă, cu vin – cu ce-o fi fost nu ştiu – şi băiatului îi dă un cuţit ş-o ulcică. – Când mi-a fi foame, să tai cu cuţitul din carne, să-mi dai să mănânc, şi când mi-a fi sete, să-mi dai cu ulcica apă. Şi merge el, merge – zi şi noapte tot mergea, decât aşa era de-ntuneric, de nu zăreai cât un fir de colb, dacă era sub pământ!

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

Acu apropia vacile de gătat demâncatul şi apa de băut. Da’ duhul cel necurat i-a zis aşa: – Dacă tu-i avea noroc să nu gătesc demâncatul şi apa, eu nu te voi mânca, dar dac-oi găta, te mănânc. Ia uită-te tu în sus, vezi soarele? – Îl văd cât o zare de chibrit. – Ia! deci mai este! Merge el – că acu rămăsese numai o jumătate de vacă. – Ia uite-n sus, câtu-i soarele de mare? – Îl văd pe jumătate. – E, apoi iaca tot mai am o bucată bună! Când acu era mai aproape de ieşit afară, demâncatul se gătise, apă tot mai era. – Dă-mi demâncat, că mi-i foame! Băiatul, ce să facă el? Ia cuţitul şi-şi taie o bucat’ de pulpă şi-i dă apă şi porneşte iar. Iacă, a ieşit pe iasta lume. Când îl pune jos: – Să-mi spui tu drept, de unde mi-ai dat tu de-am mâncat la urmă? – Drept ţi-oi spune, pulpa mi-am tăiat-o! – Drept să-ţi spun, să fi ştiut că eşti aşa dulce, nu te mai scoteam. – Acu nu mă poţi mânca? – Hei, acolo era largul meu şi strâmtul tău – de-acu eşti prea bun la D-zeu şi nu te lasă să te mănânc!

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

(Ştii d-ta, că sub pământ era locul dracilor.) Şi omul se face nevăzut. Da’ băiatul era săracul flămând, da el uitase că are merele cele-n sân şi cheia ceea. Se ia el ş-aleargă, ş-ajunge la casa mâne-sa. Da, ştii d-ta, el era leneş,da era de duh, nu aşa (parcă numai la dv. sunt de duh? Sunt şi dintre noi!). Intră-n casă, da mă-sa era săracă straşnic, că, ştii d-ta, ca la boierul când ajunge la mărire, n-o lua pe biata mă-sa s-o ţie, deşi era-mpărat. – Mamă, n-ai vreo bucăţică de lumânare s-aprinzi? – Am, dragul mamei, de la Paşte! (O ţine, Doamne fereşte, de tunet, s-aprindă.) Aprinde lumânarea. Da’ el zice: – Doamne, mamă, tare mi-i a mânca! Am nişte pere şi nişte mere, da’ m-a durea la inimă să mănânc. Da’ el n-a luat seama că ele-s de aur. Le-a zvârlit sub o laiţă. Mamă, iaca, am o cheie, decât tare-i ruginită, mamă, şterge-o şi vinde-o şi cumpără-mi o pâine. N-a apucat a o freca oleacă, şi-au intrat vreo cinci oameni de fier în casă. – Ce vreţi, stăpânilor? (El era să-nconjure lumea cu cheia aceea; c-atunci avea cheia iadului, putea face cu dracii orice.) Femeia straşnic s-a înfricoşat de dânşii.

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

Da’ băiatul, mehenghi, îndată s-a priceput: – Masă vrem şi vin bun! Îndată au venit nişte sufragii şi-au pus masa, şi ce n-au pus! Şi după ce-au ospătat ei bine, au strâns aceia şi s-a dus. – Ei, mamă! Cheia asta o strâng eu! Acu se făcuse holtei, bun de-nsurat. – Mamă, eu am auzit că fata-mpăratului e frumoasă. Mă duc s-o iau eu. – Dragul mamei, tu, un băiat aşa sărac, să iei pe fata-mpăratului? Ce mai vorbeşti nebunii? – Dacă eu vreau aşa?! Du-te, mamă, staroste. – Da’ cum, dragul mamei, să intru eu acolo? – Du-te, mamă! El o mâna. – Cum să mă duc eu cu mâna goală? – Mamă, ia vezi merele şi perele cele, n-au putrezit? Du-i-le acelea! – Bine zici, dragul mamei. Se ia baba şi se-mbracă cu peştiman, pune-un ştergar frumos în cap, ia-n basma acelea şi se porneşte. Ajunge la poarta-mpăratului. Împăratul şedea-n cerdacul cel nalt. Vede-mpăratul că se luptau ceia cu dânsa, n-o lăsau să intre. Împăratul cela era milostiv, nu ca ista de pe-acu. A gândit că a venit să ceară ceva. – Lăsaţi-o, bre! Când au auzit porunca-mpăratului, au lăsat-o. – Ce vrei, mătuşă? – Apoi prenălţate-mpărate, am venit după un lucru mare.

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

– Ca ce fel, mătuşă? – Poftim întâi colacii. Vede-mpăratul perele şi merele de aur ş-a stat în mirare. Să vadă la o babă de-a noastră! Numai la curţile lor sunt de-acelea. – Feciorul meu vrea să ieie pe fata d-tale, împărate! Da-mpăratul a stat olecuţă şi pe urm-a gândit: "Baba asta-i nebună." – Dacă feciorul tău, zice, până mâine dimineaţă, în locul casei tale, va face un palat ca al meu ş-o grădină ca a mea, c-o cărăruşă de pomi pân’ la curtea mea, şi-n fiecare pom să cânte păsările, eu i-oi da fata. – Rămâi sănătos, împărate! Se porneşte-înapoi femeia. – Iaca, dragul mamei, ce-a zis. – Bun, mamă, le fac până mâine. Şterge cheia şi vin iar cinci oameni de fier. – Ce vrei, stăpâne? – Până mâine dimineaţă să fie un palat tot de sticlă şi poleit cu aur şi să fie o cărăruşă despărţită prin pomi ş-un pom să-nflorească, unul să-nfrunzească, unul să-i pice frunza, să nu fie doi de-un fel. Şi cărăruşa să fie de catifea, cu iarbă de catifea. Şi la fiecare pom să stea câte-un soldat cu sabia scoasă. Şi păsările să cânte aşa de frumos, să nu poată dormi împăratul şi fata-mpăratului!… Eh!

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

încă era mult pân-în ziuă şi erau toate gata. Împăratul, dimineaţa când se trezeşte, zice fetei: – De când sunt în palatul ista, cum ne-au cântat păsările acum nu ne-au cântat niciodată (că el nu s-a aşteptat la aste, el gândea că păsările din grădina lui cântă). Când iese-afară şi vede, zice: – Bre! mare putere are omul ista! Băiatul zice: – Du-te, mamă, şi cere-i fata să mi-o deie! Se duce baba la-mpăratul, da’ el tot o purta cu vorba, că nu-i era voia să-şi deie fata după d-aiştia. – Apoi, mătuşă, de azi într-o săptămână dac-a veni c-o trăsură de aur şi cai care ar mânca jăratic ş-ar bea pară, i-oi da fata. Da’ fata era să se cunune tocmai-n ziua ceea dup-un alt împărat. – Iaca, dragul mamei, ce-a zis: – I-oi face, mamă, şi asta. Aude el un vuiet mare straşnic pe afară. – Oare ce s-aude, mamă? Întreabă mă-sa. Zice: – Se mărită fata-mpăratului. – Cine-o ia? – Cutare fecior de-mpărat. Vezi, dragul mamei, numai m-ai făcut de râs. – Ia lasă, mamă, că tot are să mi-o deie. Ia el, şterge cheia. Da era iarna. Şi vine omul cel de fier. – Ce vrei, stăpâne?

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

– Fata-mpăratului s-a cununat astăzi! Când or dormi, să iei pe mirele să-l pui afară şi pe mireasă s-o pui într-o pivniţă şi-n zori de ziuă să-i aduci iar pe amândoi în casă. Dimineaţa intră-mpăratu-n casă. – Ei, dragii tatii, cum aţi dormit? Zice el: – Mie, tată, tare mi-a fost frig! – Ba, zice ea, eu nu ştiu unde eram, că căutam s-aprind lumânarea şi nu găseam, şi nu era nici pat, nici nimica. – Aţi visat! – Da’ cum dracu, tată, că, iacă, buricele mi-o îngheţat la degete. – Eu nu-mi simt spatele. – Ce n-aţi zis sufragiului s-aprindă focul? Nu v-a mai fi nimica. A doua seară, iar şterge cheia. Vine iar: – Ce vrei, stăpâne? – Vreau să te duci să-i pui pe ginerele împăratului într-o movilă de omăt, când a dormi, şi pe mireasă s-o pui în vârful casei! Pe casă, frig-frig, da’ nu era omăt. Ista a degerat. Da’ tot îi era milă de dânsa. – Numai jumătate de noapte s-o laşi pe vârful casei. Când a adus pe mire dimineaţa, era?eapăn. A strâns toţi doftorii, n-a mai avut ce-i face – a murit, săracul! Iaca, se-mplineşte săptămâna. El iar şterge cheia, vin ceia… – Mâne dimineaţă, o trăsură de aur şi cai care or mânca jăratic ş-or bea pară, şi mie straiele cele mai frumoase din lume să mi le aduci.

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

Se pune el ca boierii-n trăsură a doua zi şi se porneşte către-mpăratul. – Cum îi, voinice? zice-mpăratul. – Am venit să-mi dai fata. El se face că nu ştie că i-a murit ginerele. I-o dă-mpăratul. Face-o nuntă strălucită, şi i-o dă, ş-o duce la palatul lui – da’ lui aşa-i era de dragă, de-o prăpădea din ochi. Iacă, aude vrăjitorul că el a ieşit din pământ. Ce să facă el, să poată pune mâna pe dânsul, că el, cât era de vrăjitor şi straşnic, da’ el avea numai vreo doi draci, da ista cheia iadului o avea. Da’ el punea cheia ceea totdeauna pe-o sobă şi numai sufragiul ştia de dânsa. Da’ sufragiul nu prea avea minte destulă-n cap. Iaca, s-a luat el cu fata-mpăratului la primblare. Da’ vrăjitorul a luat o mulţime de chei nouă şi frumoase, altele de aur, de aramă, de argint ş-a început a striga pe la poarta ginerelui împăratului: – Cine-mi mai dă chei ruginite, că-i dau de cele de aur? Şi sufragiul, nu prea avea multă minte-n cap, a gândit să dea cheia ceea şi să ieie una de aur, că mai bine a prii stăpânu-său. Ehei! şi când i-a luat (cheia, i-a luat) săracul toată puterea lui.

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

Îi dă. N-a apucat de-a veni el de la plimbare şi palatul n-a mai fost. A rămas el săracul în câmp, nici bordeiul ce-l avea înainte nu era acu. Da-mpăratul i-a trimis aşa răspuns pe un logofăt: că dacă pân’ în trei zile n-a face palatul cum a fost, îi ia fata şi nu i-o mai dă. Acu ţi-am spus că mai bine i-ar fi luat zilele decât să i-o ieie pe dânsa. Mare lucru-i dragostea! Ce să facă el? Da’ şi fata-acu straşnic ţinea la dânsul. Nainte mai drag îi era cel degerat, da’ acuma! A aşteptat el pân’ a treia zi; nu-i de chip, n-are de unde să facă palatul. Îşi ea el ziua bună de la nevastă-sa: cine ştie ce jelanie a fi fost acolo! – Mă duc de-acu-n lumea mea! Merge el şi ajunge la o baltă (cam un iaz vine). – De-acu n-am ce face, mă-nec! Dând aşa, frecându-şi mâinile, dă de veriguţa ce i-a dat-o vrăjitorul când l-a vârât întâi în groapă. Şi vine un om de fier. – Ce vrei, stăpâne? – Vreau cheia cea de la iad. – Eu cheia iadului nu ţi-o pot da. – Apoi, ce să fac eu, spune-mi măcar unde-i?

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

– Apoi vrăjitorul, ca să nu-l ajungă nime, ş-a făcut un palat pe Prut, ş-acu, dacă-i putea merge pân’ acolo, el o ţine ascunsă sub perină la capul lui. – Ce să fac eu, cum oi putea s-ajung la dânsul? – Na-ţi, zice, bucăţica asta de fier, dă-te de trei ori de-a curu-n cap pe dânsa şi te-i face o muscă – pe urmă te-i pricepe cum s-o iei. Şi s-a făcut nevăzut omul cela. Se ia el, se dă de trei ori peste cap şi zboară ca musca pân’ la Prut. Ajunge acolo, da’ vrăjitorul dormea de-amiazăzi. Dă să intre… pe unde să intre? Ferestrele cu obloane, cum se purta mai demult. "Mă vâr pe borta cheii!" Se vâră şi se pune pe sobă. Unde se trezeşte vrăjitorul şi unde-ncepe a bate-n mijlocul casei cu nişte ciocane şi unde-ncepe a ieşi la draci, de te luau fiori. Ş-a-nceput a-i trimite pe unde să facă rele, să puie la cale pe oameni să facă rele; decât, când nu vrea D-zeu, că el era om pământean, i l-a luat din minte! Aşa, după ce-a pus el trebile la cale, a ieşit afară. Musca s-a sculat, a luat cheia de sub perină ş-a început cătinel-cătinel, ş-a zburat afară.

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

Decât bucuria lui nu se mai povesteşte, c-are să ieie pe fată-napoi. Acu lui nu-i era de dânsul, de dânsa-i era ce-i era. Freacă cheia, vin oamenii cei de fier. – Să-mi faci palatul iar înapoi cum a fost! Şi acu s-a-nvăţat minte: purta cheia tot lângă dânsul. Acu ce să facă vrăjitorul? Era în satul cela o babă sfântă… Pe atunci era lume bună, erau sfinţi, nu ca acu. Când te durea capul, când aveai vreo boală, numai dacă punea mâna-ţi trecea. S-a dus vrăjitorul ş-a omorât baba şi s-a îmbrăcat el în straiele ei. S-a-mbolnăvit femeia lui, fata-mpăratului, decât ce boală, să dea D-zeu să am şi eu cât oi trăi, decât numai când zicea oleacă valeu, el se prăpădea. – Ia să chemi pe baba cea sfântă. Vine; acela era vrăjitorul. Începe-a pune mâna pe capul ei, ca şi cum, dragă Doamne, a o descânta. Şi când iese el din casă, îi zice vrăjitorul ei: – Doamne, măria-ta, câtă frumuseţe şi mândreţe ai în casă şi n-ai şi un ou frumos de marmură! – Ca ce fel de ou, mătuşă? – Acela-i numai în fundul pământului! – Ira! oi zice bărbatu-meu, ş-a trimite pe cineva să-l caute. Şi se duce vrăjitorul.

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

Intră el în casă. – Ei, zice, iaca ce mi-a spus baba ast-sfântă. – Iaca să şterg, dragă, cheia. Şterge cheia şi vin doi oameni de fier. – Ce vrei, stăpâne? – Vreau oul cel de marmură de sub pământ. – D-apoi, bată-te D-zeu să te bată (fie-i lui acolo! ); câte-ţi fac eu, până şi cheia iadului o ai, acum vrei să ne iei şi toată puterea noastră?… Vezi d-ta, vrăjitorul a vrut înadins, ca doar duhul cel necurat l-a gâtui. – Da’ eu te-aş omorî, da pentru că ştiu că asta nu vine de la tine, pentru asta te iert şi-ţi spun aşa: că baba cea sfântă-i vrăjitorul şi că azi are să vie c-un cuţit mare şi s-a face că pune mâna pe capul femeii tale ş-are să ţi-o omoare. Decât, când a auzit el aşa, of! numai tremura! Şi se duce omul cel de fier. Acu el îşi găteşte iataganul, şi când vine-n casă vrăjitorul, pune pe sufragiu şi îl dezbracă-ndată, ş-adevărat găseşte-un cuţit mare, ştii, ca un chip de cosor, şi-l ia cu iataganul şi-l face bucăţele. Acu era cu deplin fericiţi. Acu săracul nu mai ştia ce-i durerea, cum ştia-nainte, şi zice-ntr-o zi: – Ia hai, soro, să mergem să găsim pe fraţii mei cei doi.

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

(Da’ mama lui murise!) Se iau ei şi se pregătesc, şi mergând ei aşa, au ajuns la-mpăratul. Era straşnic în război cu altul. Tot să nu fie omul săracu-n pace. Ş-aşa era el de scârbit, decât straşnic lucru. Văzând pe acesta, s-a bucurat ş-a zis aşa: – Fiindcă eşti ginere de-mpărat, mi-i da ajutor ş-oi putea să bat pe vrăjmaşul meu. Aşa a gătat armată grozavă şi-n sfârşit a dovedit pe ceala. Acu aişti doi se zice că erau tare fericiţi – numai acela, săracul, era mai necăjit (cel cu rânza). Acela s-a luat şi s-a dus la Frumoasa Lumii. Dă să intre-n palatul boierului celuia, nu-l lasă să intre. Aşa, el a trântit un bal strălucit ş-a poftit pe toţi să vie la balul cela, între care era şi Frumoasa Lumii. Decât aşa era ea de frumoasă, cât, când a intrat în bal, a luminat balul de atâta… să ierţi mata. El a început după aceea jocul pân’ în zori de ziuă – unde-a-ntins nişte mese şi s-a pus să joace cărţile. El a făcut toate chipurile ca să joace cu dânsa. El avea mare noroc şi se făcea că nu câştiga, tot ei să-i deie, că nu mai putea de dragă ce-i era.

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

Acu ea, văzând atâţia bani, s-a minunat ş-a zis aşa tătâni-său: – Hai, tată, să-l poftim pe ista la noi (ştii, ori de-a noastre, ori de-a d-lor-voastre, care vrea să scurgă tot la parale, trage ori pe cine). Acu el, venind la dânsa-ntr-o seară cu vreo zece pungi de galbeni -, a jucat iar în cărţi şi i-a dat toţi ei, de n-a rămas măcar c-un pitac. Acu ea, văzând că n-a rămas nici c-o para, a-nceput a râde de dânsul. Şi ploua afară. Şi vrute şi nevrute a trebuit să-l îmbie să mâie-acolo. Dormind el, de câte ori s-a trezit, de atâtea ori a găsit o pungă de bani sub cap. A doua zi dimineaţa, când a venit sufragiul să-i deie de spălat, după ce-a mântuit de spălat, i-a pus în mâini vreo douăzeci de galbeni bacşiş. Aleargă la dânsa sufragiul. Da’ ea zice: – Bre! de unde are omu-aista atâtea parale? Vine la dânsu-n casă şi zice-aşa: – Eu te-oi lua de bărbat dacă mi-i spune de unde ai atâţia bani. El zăluzise şi i-a spus, prostul. Da’ ea i-a făcut o cafea nu ştiu cu ce şi s-a bolnăvit el straşnic ş-a început a vărsa, ş-a vărsat rânza.

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

Ş-a luat-o ea, a spălat-o cine ştie cu ce, a parfumat-o ş-a înghiţit-o ea, ca să găsească ea pungile cu bani. Da’ fiecăruia norocul lui. El mai avea vreo zece pungi de bani din noaptea ceea. Ea l-a dat pe urm-afară. El a-ncălecat pe un cal şi s-a pornit. Mergând cu calul cela, a dat pe-un câmp de flori şi s-a plecat calul să mănânce şi s-a făcut un măgar. El a strâns un mănunchi de flori şi l-a pus în buzunar. Mergând el călare pe măgar mai departe, a dat de un iaz. Se pleacă măgarul să beie apă şi se face iar cal. – Ei, zice, bună-i asta! Ia el într-un şip apă şi se-ntoarce-napoi. Ajunge iar acolo, la Frumoasa Lumii, şi din banii ce-i rămăsese mai toarn-un bal straşnic. Da ea aleargă, ca să mai vadă de unde are bani. – De unde bani? – Din mănunchiul ist de flori. El i-l dă. Ea, mirosind, se face măgăriţă. El o lasă măgăriţă şi iese din casă. Aşteaptă sufragiul să iasă stăpâna afară. Nu-i! Mare păcat! Când se duce-n casă, o găseşte măgăriţă. Se-ntoarce, ş-o ia de-acolo şi porneşte călare pe dânsa. Îi dă fân să mănânce (că măgăriţă, da’ inimă de om).Ea a zis aşa cu alean: – Nu te-oi mai înşela de-acu şi ţi-oi da rânza-napoi, numai fă-mă cum am fost.

Mihai Eminescu

Frumoasa lumii

El de multe ce-i făcuse, acu era hapsân şi s-a dus pe dânsa până la-mpăratul, la frate-său. Acu aciia era şi istălalt, care ţinea pe fata-mpăratului. Şi când le-a povestit el lor că măgăriţa-i Frumoasa Lumii, ei s-au pus pe lângă dânsul ca s-o ierte. Şi iertând-o, a băut apă şi s-a făcut iar la loc. Şi erau acum trei împăraţi pe o ţară. Şi-au fost toţi fericiţi… Şi-am încălecat pe-o şa şi ţi-am spus-o aşa.

Mihai Eminescu

Borta-vântului

Era un om sărac – sărac, ş-avea o mulţime de copii. Acu era – în vremea foametei şi el a muncit v-o săptămână pe un căuş de grăunţe. Acu s-a dus la râşniţă cu dânsele. După ce le-o râşnit, a ieşit afară cu căuşul cu făină şi s-a pornit o furtună mare şi i-a luat toată făina din căuş. Da el straşnic s-o mâniat. "Nu mă las eu aşa cu una cu două", şi face un şumuiag de paie şi porneşte. Poveşti de Mihai Eminescu - Borta-vântului Îl întreabă un om: – Unde te duci, cumătre? – Mă duc s’ astup borta vântului, că mi-a luat făina din căuş. – Da unde-i nimeri-o? – Unde-a fi acolo mă duc. Mergând el loc depărtat a ajuns pe Dzeu şi sf. Petrea (erau pe pământ pe-atunci). – Unde te duci omule? – Mă duc s’ astup borta vântului, că mi-o luat făina din căuş. Da D-zeu i-o zis aşa: – Omule, nu te mai duce. Na-ţi o nucă… da pân a casă să nu zici: nucă, deschide-te. Întorcându-se el înapoi, a ‘noptat ş-a ajuns la un om şi s-a rugat să-l primească să doarmă acolo peste noapte. – De unde vii bade? l-ntreabă omul cela.

Mihai Eminescu

Borta-vântului

– Mă duceam s’ astup borta vântului ş’ am întâlnit un nebun pe drum şi mi-o dat o nucă şi-a zis să nu zic pân’ a casă nucă, deschide-te. Ce-a mai fi şi asta? Femeia omului vicleană. Ia o nucă ‘n mână şi zice: – Ia să-ţi văd nuca. Îi schimbă nuca omului. Şi pe urmă se duce ‘ntr-un ocol şi zice: nucă deschide-te. Dac-o zis – atâtea vite ce-o ieşit, oi, cai, hei, o bogăţie ‘ntreagă. Ştii mata, putere dumnezeiască! Se duce – a doua zi a casă "Nucă deschide-te". Nuca de unde să se deschidă. – Hai bată-mi-l Dumnezeu vânt şi moşneagul lua-l-ar dracu. Mă duc s’astup borta vântului şi să bat pe moşneag de ce m-o viclenit. Ajunge iar pe Dumnezeu. Da D-zeu, ştii, putere dumnezeiască, acu era altfel la faţă… nu l-o cunoscut. – Unde te duci, bade? – S’ astup borta vântului şi să ucid moşneagul, la ce m-o viclenit. – Na-ţi, bade, un măgar. Da să nu zici pân’ acasă: măgar baligă-te. – N-oi zice. Se-ntoarce el iar pe la omul cela. Da omul cela-l ospătează şi-i dă vin să bee, şi omul s-o chefăluit şi-a adormit pe laiţă. Da erau nişte ţigani cu şatra acolo ş-avea măgar şi omul s-o dus ş-o cumpărat ş-a schimbat măgarul.

Mihai Eminescu

Borta-vântului

Omul a doua zi se scoală, ia măgarul şi se duce – acasă şi-i zice: măgar, fa bani! Măgarul, de unde? El apuc’ un druc şi ‘ncepe a dişăla măgarul. – Acu nu-l mai iert eu. Se porneşte să ‘ntâlnească pe moşneag şi s’ astupe borta vântului. Întâlneşte pe D-zeu. – Na-ţi bade, o cârjă, da să nu zici pân a casă: cârje ‘ncârjeşte-te. Ia cârja, vine pe la omul cela. Acu omul i-a dat şi mai straşnic ospăţ şi s-a sfătuit că dac’ or vede ce-a mai da şi cârja, pe urmă să-l omoare, ca să nu presupună că el i-o luat. Acu zice omul femeii: – Măi, femeie, noi hai cu cârja ‘n zămnic (beciu) şi să ‘nchidem uşa ş-a să zicem: cârjă’ncârjeşte-te. Se vâră. Cârja unde ‘ncepe a bate ş-a zdrobi. Până omul era cu chef, până s-a trezit, ei erau ucişi ca merele. – Bade ţi-om da şi măgar şi nuca, numai mă rog, scoate-ne. Acu omul i-o lăsat de i-o bătut şi mai bine. A luat măgarul, cârja şi nuca şi s-o pornit a casă. Aşa s-a făcut de bogat acu, de-a ajuns veste pân la-mpăratul. Atâţia bani avea el, de-o semănat ş-o crescut grâu de aur.

Mihai Eminescu

Borta-vântului

Acu ‘mpăratul a auzit că are un lan de aur ş-o trimis doi sufragii să-i dea sămânţă, să semene şi-mpăratul. – Să spui împăratului că nu vreau să-i dau, să văd ce mi-a face. Împăratul când a auzit aşa, straşnic s-o mâniat ş-o gătit oştire, să se ducă cu război asupra lui. Împăratul era frunte, ştii, mai mare. Ş-a venit pân la uşa lui ş-o strigat să iasă afară. Da el ave bani, da tot cu straie de-a noastre, nu cu straie leşeşti. El pune cârja sub suman şi iese afară. Acu ‘mpăratul cu atâtea mii de oameni i-a fost ruşine singur lui să se ducă el numai cu unul să se lupte. A zis: – Omule, arată-ţi tu întâi puterea. – Bine, măi împărate. Cârje’ncârjeşte-te, la tot soldatul câte două şi la împăratul nouă. (Cârja era dumnezeiască, tot în cap pâcâia). O nebunit şi pe soldaţi şi pe-mpăratul. S-o dus împăratul, ş-o rămas pace ş-o trăit bine. Să dea D-zeu să trăiască şi copiii mei aşa.

Mihai Eminescu

Finul-lui-Dumnezeu

Poveste, poveste – da eu nu-s de pe când poveştile – eu sunt de mai încoace, da m-am dus într-o zi la soacră-mea ş’am găsit un sac de poveşti, şi venind a casă l-am scăpat jos şi s-o despicat sacul şi de-atunci s-o împlut lumea de poveşti ş’ am învăţat şi eu una şi ţ-o spun d-tale. Poveşti de Mihai Eminescu - Finul-lui-Dumnezeu Era odat-un om ş-avea doi feciori. Acu femeia era ‘ngreunată ş-o făcut un băiet, da el era sărac, n-avea cine i-l boteza. Iaca pe-acolo era D-zeu şi sf. Petrea. Şi D-zeu i l-o botezat ş-o rămas băietul năzdrăvan. Da la urma băietului a făcut o fată, ş-aşa era de frumoasă, de la soare te puteai uita, da la dânsa ba. Treaba ei era să ducă demâncat în ţarină. Ducând ea demâncat în ţarină a zărit-o un zmeu şi s-o pus pe-atâta s-o ia. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan ş-o zis aşa fetei: că el a face o brazdă de plug până la demâncat şi ea totdeauna pe brazdă să meargă la fraţii ei. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan nu era, da zmeul straşnic. El a şi ştiut ce-o urzit Frate-său ş-o tras brazdă cu plugul pân’ la casa lui.

Mihai Eminescu

Finul-lui-Dumnezeu

Fata s-a dus cu demâncat drept la curtea zmeului. Aşteaptă ei să vie – nu-i! – Eh! mamă, mă duc să-mi caut sora că mi-a luat-o zmeul – a zis finul lui D-zeu! Ş-o făcut el o boambă de fier la ţigani în loc de călăuz şi-o zvârlea şi el mergea după dânsa. A ajuns până la o fântână şi la un copac. Acolo puindu-se el să se odihnească, aude zicând aşa: Doamne, Doamne, de-ar veni mama c’acuşi ne mănâncă balaurul! – Oare cine să s-audă? Se uită-n vârful copacului, vede doi pui de pajeră. – Copiilor, da unde-i balaurul cel care vă mănâncă? – E – aici în fântână. – Mult v-o mâncat pân’ acum? – Ia, v-o douăzeci şi patru. – Ia las că vă scap eu. Se suie ‘n vârful copacului lângă pui. Da balaurul întinde – un cap să ia un pui. Da el avea paloş şi taie capul. Întinde şi celălalt şi-i taie ş’ acela. Acu puii nu ştia ce să-i facă de bucurie şi zice aşa: – Câţi fraţi am fost noi, pe toţi ne-a mâncat, numai noi doi am rămas. Dac-a veni mama, măre, de bucurie are să te mănânce; vâră-te sub aripa mea.

Mihai Eminescu

Finul-lui-Dumnezeu

S-o vârât sub aripa lui şi nu s-a văzut. S-aude un vuiet mare; vine pajera. Pajera era mama vântului. – Dragii mamei nu v-a mâncat! – Finul lui D-zeu ne-a scăpat. – Unde-i să-l mănânc de bucurie. – Mă rog, mamă, dacă l-ăi mânca să-l faci înapoi. – Da unde-i? – Îi la răsărit. Da ea a’nceput a vâjâi tare la răsărit. Da puii zic către finul lui D-zeu: – Mama, are să-i treac’ un foc de-a te mânca pân ce va ajunge la răsărit. Vine. – Nu-i dragul mamei. – Iacătă-li-i, mamă! Da ea-l ia şi-l înghite şi când l-o făcut înapoi aşa s-a făcut el de frumos, de s-o luminat locul unde era el. – Ce să-ţi fac pentru binele ce mi-ai făcut, că mi-ai scăpat copiii – a zis pajera. – Să-mi spui unde-i zmeul cu soră-mea. – Nici n-am văzut, nici n-am auzit. – Altmintrele nu-mi mulţumeşti. – Să şuier să-mi vie ficiorul, vântul de la răsărit. Ş-o şuierat ea odată ş-o venit un om – era statul lui de o palmă şi barba lui era de un cot şi călare pe-un iepure şchiop. Şi-i zice pajera: Statu-palmă Barbă cot Călare pe-un iepure şchiop Unde-i zmeul ce-a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?

Mihai Eminescu

Finul-lui-Dumnezeu

– Nici n-am auzit, nici n-am văzut. Dacă n-o fi ştiind frate-meu, vântul de la miază-zi. Când o suflat odată, o venit altul. Aista era mare de stat, cu buzele mari şi n-avea ochi. Da când sufla, peste tot locul s-auzea. – N-ai văzut, n-ai auzit pe zmeul care a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău? – Nici n-am văzut, nici n-am auzit. – Ce-i de făcut? zice Pajera. – Da n-o fi ştiind fraţii noştri cei de cruce? – Da unde-s? – Aicea-s departe. Trebuie să ne ducem loc mult. Na-ţi un firicel din părul meu, na-ţi şi din barba mea şi te porneşte băiete la drum. Şi să pui perii ‘n trei şi când la o vreme de nevoie să şuieri într-înşii, eu, noi ţi-om veni într-ajutor şi fă de-a-dreptul pe aici şi-ai să dai de pădure şi tot te du ‘nainte. Se ia el şi se porneşte, merge pân-în pădurea ceea… când în mijlocul pădurii vede – o fumărie straşnic de mare încât se ‘nnăduşea, nu mai putea. S-apropie el acolo pin fum binişor şi găseşte pe mama zmeului-îşi pârlea părul de pe picioare că era cald straşnic şi nu mai putea. – Bună ziua mătuşă.

Mihai Eminescu

Finul-lui-Dumnezeu

– Mulţămesc D-tale voinice, da – zice – und-te duci voinice? – Caut curtea zmeului, mătuşă. – I, flăcăule! Mult trebuie să mergi pân ce-i ajunge şi nu mai rămâi cu zile de te-i apropia. – Mă rog, mătuşă, să-mi spui unde-i drumul cela, că nu mi-i frică… mă duc. – Eu nu-l ştiu, dragul mătuşii. El, ducându-se aşa prin pădure, aude – un glas de om zicând: Valeu, valeu, tare mi-i foame! El s-apropie. Oare ce să fie – acolo? Vede un om şezând, greceşte, jos: – Da ce te vaiţi, bade? – De pe nouă lanuri grâu am strâns şi tot pâine l-am făcut şi l-am mâncat şi tot mi-i foame. – Hai cu mine. – Hai. Mergând el mai departe a auzit un glas de om zicând aşa: tare mi-i sete. – Bună vreme, omule. Pentru – ce ţi-i sete, nu găseşti apă să te saturi? – Câte iezere a fost în pădurea asta toate le-am băut şi tot mi-i sete. – Hai cu mine. – Hai. Mergând ei aşa mai departe a intrat în altă pădure tustrei ş’ aude sub tufe un foşnet. Cine era? Vântul de amiază cel cu buzele mari. – Bună vreme, vântule, ce faci aici?

Mihai Eminescu

Finul-lui-Dumnezeu

– Mă stăpânesc să-mi ţin suflarea şi să ‘mpuşc un ţânţar. Da să-l împuşc să nu-i sparg pielea. – Da unde-i ţânţarul, că eu nu-l văd. – Îi lângă soare. – Lasă, hai cu mine. – Ba nu. Eu mă duc după ţânţar, duceţi-vă voi înainte. Merg ei mai departe şi ajunge la palatul zmeului. Zmeul era la vânat şi fata şedea ‘n cerdac. – Bună vremea, soro. – Mi-o spus zmeul că vii după mine. Da-ntoarce-te că te prăpădeşte. – Nu mi-i frică. – El acuş vine,-i la vânat. Vine zmeul. – Bine-ai venit, finul lui D-zeu. – Bine te-am găsit, câne de zmeu. – Hai la luptă. – Hai! Ş-o luptat ei trei zile şi trei nopţi şi nu-l putea dovedi şi nu se da nici zmeul, nici finul lui D-zeu. El a aprins perii cei doi ş-o venit vântul de la răsărit şi de la amiezi şi când ş-o pus buzele’n trei drept în jumătate a despicat zmeul când a suflat. O jumătate a murit că era c-un cap, da o jumătate nu, că era cu două-că era cu trei de toate. Şi s-a rugat finul lui Dumnezeu straşnic la Statul-Palmă-barbă-cot. – Nu-ţi pot face nimic, că el s-o dus la-mpăratul ţării iştia să spună ce i-ai făcut.

Mihai Eminescu

Finul-lui-Dumnezeu

De-acu Dac-ai pute luptă-te cu – acela. Acu el s-a pornit cu soră-sa. Când a ajuns aproape de palatul împăratului celuia nu era de chip să treacă, aşa era de straşnic şi mergând el prinprejur a ajuns la o baltă. Pe balta ceea era trei băieţi şi se băteau de la o cuşmă, de la un bici şi de la o sulă. – Ce vă bateţi, măi băieţi? – Aiestea ne-o rămas de la tatăl nostru şi nu ne putem împărţi. – Şi la ce vă trebuie vouă aiste? – Când pui cuşma ‘n cap nu te vezi, când dai cu biciul te sui la curtea ‘mpăratului, când îi zice: sulă – sulicică – te suie ‘n dealul de steclă. – Da’ ‘n dealul de steclă cine şade, ce căutaţi voi acolo? – În dealul de steclă ţine ‘mpăratul pe fată. – De ce o ţine acolo? – Ca să n-o ia zmeii. – Până când? – Până s-a găsi un voinic ca să omoare zmeul… Cel ce-a omorî zmeul îi da fata ‘mpăratul. – Măi băieţi, eu voi face bună dreptate, vârâţi-va toţi în iaz şi eu v-oi zvârli câte una, cine-a prinde mai iute aceluia să fie. El, viclean, ia toate-n mână, vâră pe băieţi în apă şi pe urmă dă din bici şi-l suie pe dealul unde şedea ‘mpăratul, la curtea-mpărătească.

Mihai Eminescu

Finul-lui-Dumnezeu

La curtea ‘mpăratului era o mândreaţă, că nici nu se poate povesti. Împăratul şedea afară, – era bătrân şi bea lulea. – Bună vremea ‘mpărate! – Mulţămesc D-tale voinice! Tare om trebui să fii d-ta de vreme ce te-ai suit aici la mine. – Aşa ‘mpărate, am venit să omor zmeul, să-ţi scap fata. – Zmeul n-o venit încă la mine. Da s-aude c’ aicea ‘n vale ‘ntr-un iaz, este noaptea şi se cearcă de a se sui să ia fata din dealul cel de steclă. – Rămâi sănătos, Împărate. – Mergi sănătos, voinice. – Mă duc după zmeu. Dacă l-oi omorî îmi dai fata. – Ţi-oi da-o. Ajunge el la iazul cel unde o găsit băieţii. Pune cuşma ‘n cap, se face nevăzut şi se pune sub o tufă de buruieni. Da el era frumos şi puternic, da era sărac. Pe iazul cela era o covată cu faţa-n jos. La miezul nopţii aude el un vuiet straşnic. Aceea era balta drăcească, venea dracii şi da poronci noaptea. Vine dracul cel mai mare, se pune călare pe covată (Scaraoţchi). Ş-o şuierat straşnic ş-o venit draci şchiopi, chiori, ş’ o ‘nceput să ‘ntrebe Scaraoţchi ce trebi au făcut ei? – Eu am întărtat trei băieţi, că doar s-or ucide unul dintr-înşii.

Mihai Eminescu

Finul-lui-Dumnezeu

Păcatul mare c-o venit finul lu’ D-zeu şi le-o luat. – Da tu? – Eu am întărtat pe vântul de la amiezi să rupă ‘n jumătate pe zmeul cu trei capete şi două capete o scăpat, da jumătate-i mort. – N-aţi făcut nici o treabă, să vă ‘nvăţ eu ce să faceţi. Lângă balta asta mai la vale, este o comoară de bani. Comoara unui moşneag şi moşneagul are să moară iest-noapte. Duceţi-vă şi puneţi mâna pe banii ceia să fie-a noştri. – Da dacă ni i-a lua cineva cu putere dumnezeiască? – Nime nu se poate apropia dac-om pune noi mâna pe dânsa. – Nime, nime-n toată lumea nu se poate? – Ba se poate, da iaca ce: dac-a veni finul lui D-zeu până ce nu-ţi pune voi mâna pe bani şi s-a întâmpla s’aducă apă de ceea care l-o botezat şi ne-a stropi, ne frige, şi el a lua banii. Cela a auzit. Se scoală dimineaţa şi se porneşte să se duc’ acasă. Lui îi zburda după bani. Ajunge el acasă. – Mamă unde-i apa ceea ce m-o botezat pe mine? A găsit mă-sa ‘n biserică lângă sf. Pricestanie şi ia el şi se porneşte iar înapoi. Ajungând acolo – dracii era la bani toţi.

Mihai Eminescu

Finul-lui-Dumnezeu

Se duce şi s-apropie, îi stropeşte. Dracii ţipă şi-i zic: – Mă rog, finul lui D-zeu, ce vrei ţi-om face, numai nu ne arde. – Dacă mi-i aduce zmeul cel scăpat, eu v-oi da drumul. – Mă rog, iaca mă duc să-l aduc. Ş-a luat un cârd de draci straşnic de mulţi. – Da viu poate nu ţi l-om pute aduce. – Mort nu vreau, viu să mi-l aduceţi. Şi s-o apucat dracii s-o făcut un fedeleş de fier şi s-o dus după zmeu să-l puie ‘n el. Când l-a adus aşa era fedeleşul de greu, de numai dracii-l putea ridica. – Pune-l aici. Dă din bici şi-l suie la – mpăratul cu fedeleş cu tot. Îi Zice ‘mpăratul: – Ce ai aici? – Aici-i toată puterea mea ‘mpărate… arată-mi fata ori o destup. Împăratul de-odată s’o’ngrozit, da pe urmă (el, viclean) o aduce s-o vadă el. Da-mpăratul pe unde se suie pe dealul cel de steclă nu se ştie, el avea o putere straşnică, neştiută. După ce-a adus-o, da el după ce-a văzut-o a nebunit, aşa i-o picat de dragă. Da, să ierţi d-ta, şi el ei. – Voinice! te-i cununa cu fata mea, dar dacă mi-i spune cum dai drumul puterii d-tale.

Mihai Eminescu

Finul-lui-Dumnezeu

Da el de dragă ce i-a picat fata ş-a pierdut mintea. – Împărate, eu te-am amăgit, da aicea-i zmeul. Împăratul strigă degrabă: – Omoară-l voinice, că el acuşi sparge fedeleşul, că eu l-am prins odată şi l-a spart. El de bucurie ca să-i dea fata, odată a ‘nceput să ucidă zmeul. Îi turna reşin’ aprinsă pe la cep ş’ o ‘nceput aşa de straşnic a ţipa zmeul de se cutremura palatul ‘mpăratului. După ce-o murit zmeul, a’nceput a ieşi un fum, aşa de straşnic mirosea de greu, decât voinicul a picat ca mort. Da-mpăratul, bucuria lui, a luat ş-a pus pe voinic în fedeleş şi i-a dat drumul de vale. Şi el a luat fata ş-a suit-o ‘n dealul cel de steclă. Da bietul voinic când a picat el mort i-a rămas sula ‘n cerdacul împăratului. Acu, la ce vreme s-a fi trezit el în fedeleş… – I doamne!, viclean am fost, da mai viclean împăratul. Ce să fac eu? Începe el a se izbi ca să iese de acolo. Da câtă putere avea el nu putea ca să sparg’ acela. Da el mai ave o bucăţică din barba lui Statu-palmă-barba-cot. Aprinzând, începe a veni el cu iepurele cel şchiop pe fedeleş.

Mihai Eminescu

Finul-lui-Dumnezeu

– Scapă-mă. O ‘nceput a bate iepurele ş-o spart fedeleşul. (Că toată puterea vântului de la răsărit e ‘n iepure; iepurele de ce fuge aşa tare?). Scăpând el, îi zice Statu-palmă aşa: – De-acu înc’o dată dacă mi-i chema, apoi pe urmă nu-ţi mai fac, că de trei ori îi dată ca să-ţi fac bine. Acu el bate din bici ş’ ajunge la-mpăratul. Da-mpăratul zvârlise sula. – Am venit, împărate, să-mi dai fata. Se face că nu ştie, că l-a dat cu fedeleşu ‘n jos. – Eu ţi-oi da fata, dacă te-i duce la dealul cel cu flori şi mi-i aduce o floare din mijlocul grădinii celeia, eu ţi-oi da fata Se ia el şi se porneşte, ş-o mers el cale de-un an. Cine era ‘n grădină acolo? Era Statu-palmă. – Ei voinice, tocmai ş-aci ai venit după mine? – Am venit, mi-ai zis că mi-i mai face un bine. Să-mi dai floarea din mijlocul grădinii iştia. El i-o dă. Aşa era de mândră, aşa amirosea de frumos floarea – acea de te – adormea. Ajungând la-mpăratul, i-o dă. – Dacă mi-i mai face ceva eu ţi-oi da fata. Eu oi frige (câte tamazlâcuri de vite avea – mpăratul ) şi dacă le-i mânca într-o noapte, eu ţi-oi da fata.

Mihai Eminescu

Finul-lui-Dumnezeu

O făcut aşa după porunca ‘mpăratului şi el a zis celui ce nu se mai sătura ş-o mâncat tot într-o noapte. El numai atunci s-a săturat, da pân-în ziuă a şi crăpat. Da el a mâncat aşa cu lăcomie, încât şi păreţii hambarului i-o ros. Şi s-o minunat Împăratul de-atâta putere. – Dacă mi-i bea câte fântâne (se află la Curte) de apă, eu ţi-oi da fata. El cheamă pe istălalt frate de cruce, care nu se mai sătura de apă, ş-o băut, da o fântână n-o putut-o găta ş-a şi crăpat ş’ acela. Lângă curtea ‘mpăratului era straşnică pădure. – Dacă tu-i sufla odată-n codrul meu şi s-or strânge toţi ţânţarii la uşa palatului, eu ţi-oi da fata. El a aprins părul vântului de la amiază-zi. Când s-o dus vântul de la amiază-zi şi când ş-o pus buzele ‘n patru ş-o suflat, era să ‘nghită pe-mpăratul. Aşa era de mulţi ş-aşa bâzâia ei de tare, parcă era ‘ntre calici la Ismail. – Mare putere ai. Zi ţânţarilor să se ducă de aici. – Nu zic, pân ce nu mi-i da fata. Împăratul l-o luat cu blândeţe şi l-o amăgit. Ş-o zis vântului ş-o suflat şi s-o dus ţânţarii de la uşă.

Mihai Eminescu

Finul-lui-Dumnezeu

– Dacă te-i sui s-o iei din dealul de steclă îţi dau fata. – O sul’ am fost uitat eu aici. – Eu n-am văzut-o. A stat el trei zile şi trei nopţi ş-a gândit ce-i de făcut şi i-a venit aşa un gând: să mai cheme pe vântul de la amiază. Vântul de la amiază i-a zis aşa: – Înc-un bine am să-ţi fac. Am să mă pun în cerdacul împăratului şi să ‘ncep a sufla. Puindu-se el, suflă şi se clătină palatul cât de cât să pice. – Împărate, dacă mi-i da fata vântu-a sta. – Palatul las’ să pice, da eu fata nu ţi-oi da-o. Da’ el zice vântului: – Pune-te ‘n dreptul uşii şi ‘ncepe a sufla în casă cu câtă putere ai. El ş-o pus buzele ‘n cinci şi când a ‘nceput a sufla, împăratul sărea din părete ‘n părete. – Împărate, dă-mi fata că vântul a sta. – Sui în dealul de steclă ş-o ia. – Dă-mi sula ‘mpărate. – Sula am zvârlit-o în mijlocul iazului lângă covată… acolo unde era dracii. El era lipit pământului, că vântul nu era să-i facă nimica – cela gătise de făcut, ceia crăpase. Aşa mergând el la iazul cela, era straşnic palat făcut de draci, unde ţineau banii; şi pe apă mergea o casă făcută straşnic de mândră şi-n casa ceea s-auzea un bocet.

Mihai Eminescu

Finul-lui-Dumnezeu

S-o luat ş’ a ‘nceput cu luntricica a merge ş-a ajuns la casa aceea. Casa ceea, când a intrat, era un fecior de-mpărat prins de draci şi-l muncea acolo ‘n toate zilele. – Ce faci aici, bade? – Iaca m-o prins dracii, c-am luat bani şi eu nu pot scăpa de-aici. Eu am o împărăţie straşnic de mândră, hai să fim noi fraţi de cruce. – Hai! – Fraţi de cruce om fi, dar fugi că vin dracii, s-apropie miezul nopţii. El tot mai avea apă de la botez. Aşteaptă la miezul nopţii, vin dracii şi el începe a-i stropi. – Mă rog, finul lui D-zeu, ce-i cere ţi-om da, numai lasă-ne. – Sula din mijlocul iazului. Se duce ş’ aduce dracul sula. – Acu du-ne până pe deal pe – amândoi ş-apoi nu voi stropi. Ei, de frică i-a dus. El a zis: – Sulă, sulicică, suie-ne ‘n dealul de steclă. Când l-o suit acolo, atâta de multă jelanie ce-a avut ea după dânsul, c’ avea o cadă de lacrămi. Atunci Împăratul n-a mai avut ce face şi i-a dat-o. A făcut o nuntă straşnică şi pe urmă s-a dus, a adus pe soră-sa de la casa zmeului ş-a luat-o fratele lui ist de cruce…

Mihai Eminescu

Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

Poveste, poveste, cuvânt de poveste, în astă sară la noi soseşte pe un pai de secară, să te ţin de vorbă ‘n astă sară. Poveşti de Mihai Eminescu - Vasilie-finul-lui-Dumnezeu Era un om – aşa era el de cu putere că, să iertaţi de cuvântul cel prost, câţi copii se năştea el îi boteza, câţi flăcăi se ‘nsura el îi cununa. Ş-avea o fată ş-un băiet. Fata aşa era de frumoasă de la soare te puteai uita, dar la dânsa ba. Toţi împăraţii din lume au cerut-o, dar nici vrea să se ducă, nici tată-său nu vrea s-o dea. Pe acea vreme îmbla Sf. Petrea şi D-zeu pe pământ. Fiindcă făcuse minuni, în urmă umbla şi necuratul – cruce de aur în casă. Ajungând la omul cela zice: – Omule, De ce nu vrei să măriţi fata? o ‘ntrebat Sf. Petrea. – Nu vrea fata să meargă şi nu găsesc om potrivit după dânsa. – Zi, omule, că eu ţi-oi găsi unu. Necuratul au auzit asta. Ş-aşa au făcut un vânt ş-au purces fata grea. Acu auzind satul, au început a pierde cinstea ce-o avea omul acela, şi ‘ntâi în sat. O ‘nceput să se mire omul, din ce pricină au pierdut el cinstea.

Mihai Eminescu

Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

Băiatul lui i-o spus: iaca, tată, din ce pricină. Şi omul s-o sfătuit cu mama fetei, s-o prăpădească din pricina asta. Au tocmit un om, ş-au pus pe fată ‘n căruţă ş-au zis s-o ducă ‘ntr-o pustietate, şi să-i scoată ochii amândoi să-i aducă tătâne-său. Omul a luat-o. După fată se ţinea ş-un căţeluş. Ea s-a rugat la om să-i scoată ochii căţelului s-o lase pe dânsa teafără. Ea şi-a făcut o gropiţă şi bea apă şi se hrănea, furnici şi gândaci mânca, aşa să trăiesc eu! Aşa au dat D-zeu şi sf. Petrea – că ea era săraca nevinovată – ş-au făcut un băiet. D-zeu ştiind ce se petrece au pornit s-o vadă în pustietatea ei şi ea l-a rugat să-i boteze copilul, şi i-au pus numele Vasilie – finul lui Dumnezeu. Aşa cât creştea altu ‘ntr-un an, el creştea într-o zi. Şi D-zeu a răsădit un copac şi i-a spus mamei, când a pute cuprinde copacul să-l scoată din pământ cu rădăcini, cu crengi cu tot, atunci să-i dea drumul să se ducă să se răsplătească de dracul. Şi copacul cela în trei ani aşa s-a făcut de gros cât nu-l puteai cuprinde c-o frânghie cât de aici la Dorohoi.

Mihai Eminescu

Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

Băietul când s-o făcut mare o ‘ntrebat: – Mamă, unde-i tata? Ea i-a spus lui, că nu ştie cine-i. Zice: – Eu mă duc, mamă, să-l cat. – Te-i duce, dragul mamei, da dacă-i pute scoate copacul de aici din pământ. Cum a pus mâna, l-o scos cum aş scoate eu o rădăcină de morcov. I-a făcut mă-sa v-o câteva mălaie şi i-a dat o traistă şi s-o pornit. Iaca c-o ajuns într-un sat, da el nu văzuse oameni pân’ atunci. Şi i-a venit lui un somn şi s-o culcat jos lâng-o fântână. Ş-aşa i s-o arătat în vis Maica Precista şi i-o zis: – Băiete, degeaba îmbli să găseşti pe tată-tău, îmblă mai bine şi-ţi cată norocul. El se trezeşte şi se uită spre fântână şi vede o fată aşa ca de vr-o 11 ani şi plângea. – Fată, de ce plângi tu? – Cum n-oi plânge dacă m-o pus tata acia să mă mănânce balaurul! – Cum de-i balaurul cela? – Toate fetele din sat le mănâncă şi numai eu am mai rămas. (Ea era a boierului care ţinea satul cela. A spus că dacă n-a mânca-o şi pe dânsa le opreşte ploile şi stârpeşte apele, să moară oamenii de foame).

Mihai Eminescu

Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

– Da, zice, mult ai să stai, fată, aici pân-ce a veni balaurul să te mănânce? – Până mâne dimineaţă. – Nu ştii este v-o şatră aici în sat? Fata l-o îndreptat şi s-o dus acolo ş-a pus să-i facă un paloş, ş-aşa au venit el acolo după ce i-au făcut paloşul. Şi s-au culcat şi a zis fata să se culce lângă dânsul. Ş-aşa au adormit el de greu încât n-au auzit când au venit balaurul. Fata s-a trezit şi straşnic a ‘nceput a răcni şi el nu se trezia: îi furase somnul balaurul. Fata l-au apucat de cap ş-a rămas c-un smoc de păr în mână, ş-aşa de tare l-au durut pe dânsul, c-au sărit drept în picioare ş’ o ‘nceput să se lupte cu balaurul. Aşa s-au luptat ei trei zile şi trei nopţi încât au făcut pâraie de sânge în loc de apă şi l-o dovedit. Ş-o făcut tot numai căpiţi de carne cum se fac toamna căpiţele de fân şi i-o tăiat limba şi ochii i-au scos şi i-o pus la dânsul în chimer ş-au lăsat pe fată şi s-a dus. S-a dus să vadă pe mă-sa că tare-i era dragă. Pe drum s-a întâlnit cu mama balaurilor.

Mihai Eminescu

Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

– Bună cale, voinice, zice baba. – Mulţămesc, mătuşă. – Tare te-aş întreba, voinicule, de ceva. Nu mi-ai văzut băietul? Aşa era, cu douăsprezece capete. Straşnic de puternic. – Da, zice, D-ta câţi feciori ai? – Numai doi. – Ba eu ştiu de feciorul d-tale, l-au omorât un voinic de la curtea boierului istui din sat. Ea i-au mulţămit şi s-au pornit. Mai mergând, se-ntâlneşte c-un zmeu. – Bună cale, voinicule, de mult te cat şi nu te găsesc. Ştiu c-ai omorât pe frate-meu; de acum hai la luptă! Şi s-a luat la luptă. D’ acesta era cu douăzeci şi patru de capete – straşnic era – şi s-a luptat şase zile şi şase nopţi şi nu-l putea dovedi. – Mă rog lasă-mă, zis-o zmeul, şi toate avuţiile mele ţi le dau D-tale. – Haide ‘ntâi şi mi le-i arăta şi mi le-i da în mână ş-apoi ţi-oi da drumul. Aşa zmeul l-a luat şi l-a dus la casele lui. Aşa de multă avere avea el şi pietre scumpe ave cât lumina casa, cât de ‘ntunerec să fi fost. Vasilie-finul-lui-Dumnezeu s-au temut să-i dea drumul. Au făcut un mare poloboc de fier ş-au lăsat numai o bortiţă ca să se răsufle ş-o încuiat uşa ş-o luat cheia la dânsul şi celelalte case le-au lăsat deschise.

Mihai Eminescu

Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

Ş-au pornit cu gură la mă-sa: – Mamă, hai de-acum la mine şi-i trăi. Da nu i-o spus cum au câştigat el averea ceea. Ş-au dus-o acolo la casele zmeului ş-o rugat-o: – Mamă, în toate casele să îmbli, numai în odaia asta ce-i închisă să nu îmbli. Ea v-o două săptămâni s-au putut răbda. Pe urmă aşa a gândit ea în mintea ei: De ce să nu mă lase băietul meu să într-un casa asta? Şi noaptea când dormea i-au furat cheia. S-a dus la vânat, că era o frumoasă pădure acolo, în toate zilele el se ducea. Ea a descuiat uşa ş-a intrat în casă şi zmeul văzând c-a intrat în casă i-a zis: – Femeie, dă-mi o cofă de apă că ţi-oi da averea cea mai mare. Trei cofe. Se umflă, plesneşte vasul. Se ‘nvoieşte femeia să trăiască cu zmeul şi să nu-i omoare feciorul. Se face bolnavă. Miere de urs. Pădure şi casă frumoasă. Când făcuse D-zeu lumea. Doi frăţâni: Sf. Soare şi Sf. Lună. Nu mai era lume pe pământ, numai ei doi era. El au vrut să se ‘nsoare şi să ia pe Soră – sa şi s-o dus la D-zeu să ceară voie s-o ia.

Mihai Eminescu

Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

D-zeu n-o vrut. Şi el a venit ş-a zis: – Hai, soro, să ne cununăm că eu nu mai ascult pe D-zeu. Sf. Lună au zis: – Mă duc eu să-mi cer voie. Şi s-a dus la D-zeu şi i-au zis: – Doamne! De ce nu vrei să mă ia frate-meu? – Nu vreau că tu ai să ţii noaptea şi frate – tău are să ţie ziua. Ş-aşa au lăsat-o D-zeu şi s-o dus şi i-au deschis toate porţile iadului şi ale raiului şi au spus: – Dacă-i lua pe frate – tău ai să şezi în iad, dar dacă nu-i lua ai să şezi în rai. Vine ea şi-i spune Sf-tului Soare. Sf. Soare au zis: mai bine să şadă ‘n iad s-o ia, decât în rai să n-o ia. S-au pornit să se cunune. Când au început popa a citi, icoanele au început a lăcrima ş-a se face întunerec afară ş-au venit un nour gros ş-o luat pe Sf. Soare şi l-o pus la răsărit şi pe Lună la apus. Şi i-au dat ei aşa o putere D-zeu, când a porunci să crească pădurile şi ape să se facă pe lumea asta şi i-a dat numele Ileana Cosânzeana.

Mihai Eminescu

Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

Într-un fel pe lumea asta şi ‘ntr-un fel pe lumea cealaltă. În pădurea ceea şedea Ileana Cosânzeana. El a bătut la poartă, căci înnoptase tare. Ea l-a primit în casă şi l-au întrebat: – Ce vrei, băiete? – Iaca, mama s-a ‘mbolnăvit şi mi-a zis să-i aduc miere de urs. – Na-ţi un cal de la mine, zise Ileana Cosânzeana şi te du încetişor pe dânsul. Când îi ajunge drept la amiază, când frate-meu dă fierbinţeală mai mare, atunci urşii or să doarmă. El a ascultat-o ş-o luat miere ş-o venit la mă-sa. – Iaca, mamă, ţi-am adus. Ea mănâncă: – M-am făcut sănătoasă. Brânză de cerboaică. I s-a arătat în vis Maica Precista. Se duse iar la Ileana Cosânzeana. – I, flăcăule, la cerbi n-ai să te poţi duce până nu-i sta la mine măcar v-o cinci, şase săptămâni, pân-ce oi găta marea de făcut ca să nu poată trece cerboaica să te prindă. Ileana Cosânzeana era năzdrăvană. Ea ştia ce gânduri are el. S-a muncit ea, nu era ploi, n-a putut-o face în şase săptămâni. Zmeul gândea că el s-a prăpădit. A făcut curţi mai mândre încă şi trăia cu mă-sa. Ileana Cosânzeana dacă n-au putut găta marea i-au zis aşa: – Na-ţi brânză de asta – care am eu şi-i du, că ea nu-i bolnavă.

Mihai Eminescu

Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

I-a spus că ea se preface ca să-l omoare şi să trăiască cu zmeul. – Dar mă duc să-i prăpădesc pe amândoi. Venind el acasă, cum i-a spus Ileana Cosânzeana, a găsit-o. – Vezi, mamă, cum ai vrut să mă prăpădeşti, o zis el. Şi s-o luat de a doua oară la luptă cu zmeul. Măsurându-se, l-a omorât. Nu s-a îndurat s-o omoare şi pe mă-sa, ci au pus-o în polobocul în care fusese închis zmeul. S-a dus la Ileana Cosânzeana şi i-o spus ce-a făcut cu mă-sa. Ileana i-au zis: – De-acu încolo s-o laşi şi niciodată să nu te ‘ntorci la dânsa c’ are să te prăpădească. – Eu acolo nu m-oi duce, da de aci nu mă duc. Că aşa-i picase de dragă Ileana Cosânzeana de o prăpădea din ochi. Ileana i-o zis: – Nu se poate să mă iei pe mine, dar du-te şi ia pe fata ceea ce ai scăpat-o de balaur. Aşa avea o vorbă de n-o putea strămuta nimeni; au ascultat-o şi s-a pornit acolo. Când a ajuns, fata tocmai atunci se cununa.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă

A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Şi mâinile îi umblau la ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decât pe unchiaşul ei. Şi unchiaşul, ba la pădure, ba la arie, ba la târg, iar baba sta singură cuc, că toată ziulica i-ar fi ţiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănutat şi n-ar fi tuşit câteodată. Ba uneori, ca să-şi mai ţie de urât, tot ea vorbea şi tot ea răspundea. Şi râdea ea de ea, ca şi cum ar fi râs ea de altcineva, înşirând ochiurile pe cârlige. Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea - Neghiniţă – Ei, ei, ce n-ar plăti un flăcău la bătrâneţile noastre! – Cât, de? cât? – Îhi, îhi, mult de tot! – Adică ce, nu te-ai mulţumi şi c-o fată mare? – Ba, ce să zic, bine ar fi ş-o fată… – Da, dar la fată vrea zestre. – S-ar găsi, că eu şi unchiaşul avem ce ne trebuie şi nu ne trebuie mult, trei coţi de pânză albă şi câte un coşciug; iar boii moşului, iar plugul moşului, iar casa moşului şi a babei, toate ar fi ale fetei.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă

– Bine, mătuşă, bine, da’ de unde şi fată? Tu nu ştii că copacii uscaţi nu mai dau de la rădăcină? Şi bătrâna începu să râdă şi să ofteze: "hi, hi, hi, ooof, of!" – Ei, toate se întorc, şi apele se întorc de la Dumnezeu, numai tinereţile ba. Ce nu e la timp nu mai e niciodată. M-aş mulţumi eu şi pe un prichindel de băiat. – Ba te-ai mulţumi şi pe-o codană. Tu să-nşiri, şi ea să deşire, tu să cerni, şi ea să risipească, tu să pui de mămăligă, şi ea să răstoarne căldarea pe foc. – Dacă e pe-aşa, m-aş mulţumi şi pe-un copil cât ghemul, numai s-aud în casă "mamă", că mult e pustiu când uşa se închide peste doi bătrâni. – Da’ dacă ar fi mai mic? – Fie şi mai mic. Şi bătrâna începu să râdă. – Ce neroadă! – Ba neroadă, nu glumă! – Dar dacă ar fi cât un bob de mazăre? Şi tocmai când da bătrâna capul peste cap de râs, odată tresări că, de după uşă, se-auzi un glas ascuţit şi înţepat: – Dar dacă ar fi cât o neghiniţă? Bătrâna se uită, se uită şi începu să se închine.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă

– Bine, bine, zise acelaşi glas, văd eu că nu-ţi trebuie copii… Baba îşi luă inima în dinţi şi zise: – Ba-mi trebuie… da’ unde eşti… cine eşti? – Cine sunt? Neghiniţă, gândul lumii. De mic ce sunt, pătrund în urechile oamenilor şi-i ascult cum gândesc. Adineauri eram în urechea ta a dreaptă, apoi am trecut în a stângă, ş-am râs de m-am prăpădit când am văzut ce-ţi trec prin minte… – Ei, aş! Ce mi-a trecut? Nimic! – Nu e adevărat, răspunse Neghiniţă râzând, omul spune mai puţin decât gândeşte. Dacă nu-ţi şopteam eu că copacul uscat nu mai dă de la rădăcină, cine ştie ce-ai mai fi spus… Baba se făcu ca para focului. – Zău aşa… nu te ruşina, mamă, nu zău… Aşa e omul. Când e mic face nebunii fiindcă e mic; când e la tinereţe face nebunii fiindcă e tânăr, iar la bătrâneţe se gândeşte la nebunii fiindcă nu le poate face… Bătrâna pierdu sfiala şi răbdarea şi se răsti cât putu: – Neghiniţă, ci tacă-ţi gura şi vin să te văd! Şi pe loc se-auzi un ţâşt ca de lăcustă şi un bâzâit ca de albină. Bătrâna simţi pe mână o picătura caldă. – Iacătă-mă şi pe mine!… Biata femeie făcu nişte ochi mari cât toate zilele şi se miră toată de ce văzu pe mână, că cerul de i s-ar fi deschis nu s-ar fi minunat mai mult.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă

Neghiniţă era frumos ca o piatră scumpă; şi era mic cât o neghină; şi avea nişte ochişori ca două scântei albastre, şi nişte mâini şi picioruşe ca nişte firişoare de păiajen. Bătrâna dădu să-l sărute. Neghiniţă, ţâşti pe nas, ţâşti iar pe mână! – Încet, mamă, încet, că mă striveşti, zise Neghiniţă. – Să te sărut, că-mi umpluşi casa cu dragoste când îmi ziseşi mamă. – Încet, să nu mă sorbi. Îl sărută. – Cum mănânci tu, Neghiniţă al maicăi? – Eu? Eu mă satur din fum. Până acum am mâncat la mese împărăteşti fără să ştie nimeni. Şi ce-am mai râs când ceilalţi tremurau înaintea împăraţilor, iar eu mă plimbam prin urechile lor şi le aflam gândul. – Bine o fi de ei, Neghiniţă mamă… – Aş, binele focului! Săracii mor de foame, iar ei mor de mâncare. De săraci e rău că n-au cui să poruncească, şi de ei e rău că trebuie să poruncească la mulţi. Pe ceilalţi oameni când îi minţi te iau de guler şi te judecă judecată dreaptă; pe ei îi minţi şi dau din cap; ba şi mai şi: ei ştiu că-i minţi, şi tac, şi înghit, şi n-au ce face, ca să nu se strice trebile împărăţiei.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă

– Da’ bine, Neghiniţă, ţie-ţi trebuie un an ca să umbli cât altul umblă într-o zi. – Da? Ei, nu e aşa deloc. Eu mă las pe-o adiere şi plutesc ca pe apă, şi mă mlădii pe apa vântului ca pe valurile mării. Ba uneori întrec rândunelele ca o săgeată de argint. – Ce bucurie pe unchiaşul meu, zise bătrâna, când o afla că are şi el un copil. Deseară o să se îmbete de bucurie. – Ba e vorbă, răspunse Neghiniţă, eu vreau să văd pe tata acuşi-acuşic! Şi bătrâna, când auzi cuvântul tată, se bucură de bucuria moşului şi îi zise: – Aria moşului este cât vezi cu ochiul de departe, pusă pe-un deal mare şi întins. Unde-i vedea şase cai murgi treierând grâu, acolo să te opreşti, că dai peste unchiaşul babei. – Iată, plec. Cum îi deschise uşa, Neghiniţă se aruncă, cu mâinile întinse şi cu picioruşele deschise, într-o undă de adiere. Şi se făcu nevăzut, ca un strop de lumină. Pe drum întâlni o cireadă de vaci. De minunici ce era, se dete afund într-o urmă de vacă şi începu să strige: – Măi văcari, măi, veniţi de mă scoateţi din inima pământului, că vă fac pe voia gândului!

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă

Văcarii se luară după glas, până deteră peste Neghiniţă. Unul, mai rău şi mai prost dintre ei, vru să-l strivească şi-şi repezi călcâiul din băierile inimii. Neghiniţă ţâşti, şi sări alăturea, iar văcarul, lovind cu sete pământul, îşi scrinti piciorul şi începu să se vaiete. Ceilalţi începură cu măciuca şi, cum izbeau, rămâneau cu jumătatea în mână, iar ailaltă se ducea zbârnâind. – Să nu vă păziţi vacile, cum vă păziţi minţile. Cruce lată, minte întunecată, urechi de văcar, urechi de măgar! le zise Neghiniţă, şi se dădu vântului. Ajunse la unchiaş. I se sui pe nas, ca să-l vadă mai bine. Unchiaşul se bucură, dar nu ca baba, iar Neghiniţă se întristă. Dar ca să se-arate grozav, zise unchiaşului: – Nu căta că-s mititel. Calul nu e mai mare ca copilul? şi-l încalecă copilul. Bivolul nu e mai mare ca omul? şi-l înjugă omul. Munţii nu-s mai mari ca oile? şi-i pasc turmele. Pământul nu e mai mare ca fierul plugului? şi-l despică fierul plugului. Codrul nu e mai mare ca un topor? şi-l culcă toporul la pământ. Tu nu eşti mai mare ca mine? şi te-au ostenit murgii în arie. Ia să vezi cum îi dau eu la arie, fără bici, fără nimic.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă

Unchiaşul, minunat, îl duse la arie. Cum ajunse, Neghiniţă sări pe-un cal şi începu să strige: "Hi, hăi, hi, hăi!" Ciupeşte pe unul, ciupeşte pe altul, caii începură să fugă, dar ce fugă, parc-ar fi avut douăzeci de bice pe şalele lor. Şi cum se crucea moşul, iată şi un negustor care trecea la scaunul împărăţiei. – Moşule, îi zise negustorul, cine mână caii aşa de grozav, că eu aud "hi-hăi, hi-hăi" şi nu văd pe nimeni!" – Ei, tată, răspunse bătrânul, m-a dăruit Dumnezeu cu un copil ca o neghină, da’ cu mintea cât zece ca mine şi ca d-ta. Neghiniţă opri caii şi sări în palma unchiaşului. Cum îl văzu negustorul, se gândi să ducă împăratului aşa minune. – Moşule, zise negustorul, îţi dau o pungă de bani pe el. Neghiniţă, sfâr, în urechea moşului şi îi şopti ce să vorbească. Şi moşul zise, crezând că de la el zice: – Tu, care vinzi şi cumperi, ai cumpărat vreun suflet pe-o pungă de bani? – Îţi dau… două. Şi iar moşul, după Neghiniţă: – Două pungi… pentru un suflet? – Îţi dau… zece. Moşul îngălbeni şi zise, iar după şoapta lui Neghiniţă: – Sufletele se dăruiesc Domnului şi se vând Necuratului.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă

– Îţi dau… douăzeci! Şi moşul, călcând în gura lăcomiei, tăcu, cu toate şoaptele bietului Neghiniţă. Neghiniţă văzu lăcomia, da’ tot el şopti moşului:: "Fie!" Şi moşul zise: – Fie! Bătu palmă în palmă cu negustorul. Tocmeala se făcuse. Negustorul plăti şi luă pe Neghiniţă, vândut de bunăvoie. Negustorul plecă. Neghiniţă strigă moşului: – Moşule, moşule, ai fost să n-ai copii, iar biată babă, da! Împăratul era la mare şi la greu sfat cu toţi cărturarii, că bântuia seceta şi molima. Şi dacă negustorul îi spuse că are un copil ca o neghiniţă, împăratul rămase înmărmurit, învăţaţii împărăţiei căscară ochii mari şi se traseră de bărbile lungi. – Nu se poate, măria-ta, aşa ceva nu scrie la carte. – Ba se poate, zise Neghiniţă, sărind pe masa sfatului, că multe se pot şi nu stau în cărţi; şi mult mai multe sunt altfel de cum sunt ticluite din condei. Şi după ce se minunară cât se minunară, începu sfatul. Neghiniţă se sui pe mâna împăratului, pe umăr, apoi în creştetul capului, şi de-acolo zise râzând: – Învaţă, măria-ta, că cei mai mici sunt cei mai mari. Împăratul, cam de voie, cam de nevoie, răspunse: – Aşa e, Neghiniţă, aşa e. Iar cărturarii îşi deteră ghies pe sub masă şi plecară ochii în jos.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă

Împăratul porunci să-i toarne lui Neghiniţă o casă cu zece caturi, cât o nucă de mare, toată din aur-lamur şi împodobită cu pietre scumpe. Neghiniţă rămase la sfat şi se pierdu din ochii tuturora, numai ca să se ţie de năzdrăvănii. Şi, încet-încet, pâşi-pâşi, până intră în urechea învăţatului care căuta în stele cu ocheanele. Acolo ascultă ce ascultă, şi înţelese că acest vestit cărturar, în loc să se gândească la sfat, se gândea că împăratul are nasul cam mare. Se duse binişor şi intră în urechea cărturarului care zicea că ştie măruntaiele omului şi leacurile bolilor. Ăsta se gândea nu la sfat, ci că-i plăcea inelul împăratului. Aşa află, pe rând, că unul se gândea la o cucoană frumoasă, că altul se gândea cam ce linguşeală să cârpească împăratului, altul că ce n-ar da el pentru o sticlă de vin, altul că bine e să fii împărat, altul că împăratul e om ca toţi oamenii, numai unul, cu fruntea cât toate zilele, asculta cuvintele şi întrebările împăratului. Neghiniţă, cum află gândul tuturora, zbughi în urechea împăratului şi îi şopti tot, din fir până în aţă. Împăratul, crezând că singur, el de la el, a citit în mintea lor, se mânie foc şi le zise: – Ei, tu, care caţi în stele, ţi-ai făcut ochii ochean şi-mi vezi nasul cât un buştean.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă

Astfel ţi-e gândul la sfatul domnesc? Cărturarul se cutremură şi dădu în genunchi, cerând iertare. – Tu, se răsti împăratul către doctor, dacă ai avea inelul meu, ai omorî mai puţini oameni? Doctorul se cutremură şi dădu şi el în genunchi. – Tu, zise împăratul necăjit ălorlalţi, te gândeşti la secături şi nu vezi că eşti cu un picior în groapă; tu îţi pregăteşti limba ca să mă minţi; tu crezi că într-o sticlă cu vin este mai mult duh decât în capul meu; tu nu ştii că un învăţat pe scaunul domniei ar face mai multe boroboaţe ca un neghiob; tu te pricepi că împăratul e om ca toţi oamenii, da’ nu te gândeşti că învăţaţii sunt ca neoamenii; iar tu abia te ţii să nu caşti o gură cât să înghiţi împărăţia toată; numai ţie ţi-e mintea la sfatul domnesc. Cu toţii căzură în genunchi. – Acum ce să le fac, zise împăratul mânios, să le tai capul? Cărturarii muriră şi înviară, iar Neghiniţă, care se suise în creştetul împăratului: – Ferit-a Dumnezeu, măria-ta, fără învăţaţi cine să mintă lumea? – Să nu fie decât adevărul pe lume! – Ferit-a Dumnezeu! Ce-ai face chiar măria-ta fără minciună? Apoi măria-ta ţi-ai făcut socoteala vieţii?

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă

Mai multe ceasuri ai mâncat, ai dormit, ai vânat, ţi-ai socotit cazanele cu bani, ai petrecut, ba cu luminăţia-sa împărăteasa, ba şi fără ea, decât te-ai necăjit cu trebile şi cu nevoile împărăţiei. Cum ai sta măria-ta pe scaunul lumii când lumea ar afla adevărul? Împăratul zâmbi, cu ciudă, nu e vorbă, dar zâmbi ca să dreagă treaba şi îi iertă pe toţi. Văzând însă că cel din urmă cărturar, care se gândise la sfat, tremura mereu, îi zise: – Ei, dar tu, cel mai cuminte, de ce tremuri? – Măria-ta, zise bietul bătrân, mai bine să spun şi eu decât să afli măria-ta. Iată, socotesc că nu ştiu nimic şi tot mă gândesc că mi-e leafa prea mică. Împăratul râse cu poftă şi-i făgădui o leafă mai mare, apoi sparse sfatul cărturarilor şi plecă cu Neghiniţă în creştetul capului, nedumirit de cum ghicise gândurile tuturora. Împărăteasa şi cuconii ei, văzând pe Neghiniţă, se minunară, dar, când aflară că împăratul, la vreme de bătrâneţe, ghiceşte gândurile oamenilor, se cruciră şi tot nu le venea să creadă. – Împărate, zise împărăteasa, zău aşa, ghiceşte-mi şi mie un gând. – Să vedem, răspunse împăratul. Împărăteasa se gândi şi începu să râdă… Neghiniţă o zbughise în urechea împărătesei şi-i aflase gândul: "Că ce bine-ar fi să mai fie o dată împăratul tânăr!"

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă

Şi într-o clipă intră în urechea dreaptă a împăratului, şi şopa-şopa-şopa. Împăratul – pace! Împărăteasa râdea şi zicea: – Vezi că nu ghiceşti? vezi? Pasămite, împăratul era cam tare de urechea dreaptă. Neghiniţă înţelese, şi ţâşti în urechea stângă, şi iar şopa-şopa. Împăratul se lumină la faţă, dădu din cap, râse cu hohote şi zise: – Ei… împărăteasă, împărăteasă… da’ tot muiere! De, bine te gândişi tu, da’ nu se poate… Împărăteasa se ruşină, plecă ochii în jos şi se gândi: "Dar dacă o ghici şi la ce m-oi fi gândit înainte, intru în pământ! De câte ori n-am dat dracului sfaturile împărăţiei când nu se mai isprăveau până după miezul nopţii." În sfârşit, ce-i veni lui Neghiniţă, vru să râdă şi de împărat; şi îşi zise într-o bună dimineaţă: "Vezi ce e omul! Spune-i orice, spune-i mereu acelaşi lucru… omul crede, că omul e prost. Ce nu crede întâi crede mai pe urmă. Am să-i fac una şi bună împăratului, să-l las fără sfetnicii cei credincioşi şi să-l încurc cu nebunii." Împăratul, de umbla în fruntea oştilor, de sta la sfat mare, de se culca, de se scula, de mânca, de-şi mângâia cuconii, un gând nu-l mai slăbea: "Nu vezi, omule de Dumnezeu, că ţi-au îmbătrânit sfetnicii şi împărăţia merge rău?"

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă

Pasămite, Neghiniţă îi intrase într-o ureche. Azi aşa, mâine aşa, până nu mai avu încotro. Sparse sfatul cel vechi şi chemă altul nou. Tot unu şi unu! Cum veniră, cum aruncară pe bietul împărat din scaunul neamului lui… – Acu să-l vedem! zise împieliţatul de Neghiniţă. Împăratul ieşi plângând din cetate. Neghiniţă, sus pe umărul lui. – De ce plângi, măria-ta? ţine-ţi firea, nu fi muiere. – Ei, ei, Neghiniţă, cum să nu plâng?! Unde mi-e toiagul împărătesc? – Ci taci, măria-ta! Ia taie un corn şi fă-ţi, colea, o cârjă. Buzduganul e greu la bătrâneţe, te doboară. Cârja te sprijină. – Ei, ei, Neghiniţă, unde mi-e scaunul împărătesc pe care au stat atâţia moşi-strămoşi ai mei? – Ci taci, măria-ta! Întinde-te colea, pe fânul înflorit şi moale, şi să-mi spui drept care e mai dulce la oase? Scaunul cu scumpetea, sau fânul cu frumuseţea? – I, i, Neghiniţă, unde mi-e coroana cu stemele şi cu luminile? – Ci taci, măria-ta! Pune foaie lată de lipan pe deasupra pletelor albe şi spune-mi drept, care e mai uşoară, coroana cu grijile sau lipanul cu umbrele? – Aşa o fi, Neghiniţă, mai zise împăratul, oftând tocmai din băierile inimii, aşa o fi, se potriveşte ş-aşa, fiindcă ştii tu să le potriveşti, dar când mă gândesc în ce slavă eram ieri… îmi vine să scald tot pământul cu lacrimile mele!

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă

– Ci taci, măria-ta! Adică ce slăvire? Toată viaţa, ba războaie, ba sfaturi, ba taie capul unuia, ba întinde la bice pe altul, ba citeşte jalbele, ba ascultă păsurile, ba câte şi mai câte, şi mai multe fără să vrei de câte pe vrute. Mărire să fi fost asta? Dar ia gândeşte-te măria-ta că un supus era supusul măriei-tale ş-avea un stăpân, iar măria-ta, purtând grija tuturora, erai sluga tuturora. Vezi, de-aia măria-ta ai fost cel mai slugă, cel mai nevolnic din toată împărăţia. Curată socoteală: erai împărat, nu om; acum eşti om, nu împărat. Şi eşti mai mare, că unde-ţi spune gândul, acolo te duc picioarele. Ş-apoi, cine ştie? Socoteşti măria-ta că boierii pot ceva fără prostime? Să ceară prostimea pe vechiul lor împărat… şi să vezi măria-ta… Se mai îmbună împăratul la cuvântul lui Neghiniţă şi se duse, în cruciş şi în curmeziş, în toată împărăţia, c-o foaie de lipan pe cap şi sprijinit pe-o cârjă de corn. Şi de ce vedea se minuna şi întreba pe Neghiniţă: – Neghiniţă, de ce-l bat pe ăla, de răcneşte ca din gură de şarpe? – Fiindcă împăratul e surd şi n-aude, răspunse Neghiniţă. – Neghiniţă, de ce-or fi atâţia oameni goi şi desculţi?

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă

– Fiindcă împăratul e orb şi nu vede. – Neghiniţă, de ce bătrânul ăla s-o fi muncind să roadă în gingii o cojiţă uscată? – Fiindcă împăratul mănâncă prea mult. – Neghiniţă, de ce-o munci unii şi noaptea, de dau pe brânci? – Ca să doarmă împăratul şi ziua, de i-o veni poftă. – Neghiniţă, atunci de ce să vie pe scaunul meu un împărat şi surd, şi orb, şi lacom, şi somnoros? – Ei, poi, înainte de-a fi împărat, vedea, auzea, muncea, cumpătat la mâncare şi la băutură. Bietul pribeag stătu pe gânduri, în mijlocul unui oraş mare, mare şi zise: – I, i, Neghiniţă, mult cuvânt ai! Acum s-ajung împărat, şi aş şti eu să fac cum e bine. Şi, ca din senin, abia sfârşise vorba de pe urmă, ş-auzi o gălăgie, un vaiet, o duduitură, că parcă se cutremura pământul. Când colo, ce să fie? Ştafetă mare. Nişte voinici, cu suliţe lungi, aduceau vestea că norodul a băgat la dubă pe împăratul ăl nou, cu sfetnici cu tot, şi că cheamă iarăşi pe adevăratul împărat. Cum auzi bătrânul, zise voinicilor: – Staţi, că eu sunt! Şi-l cunoscură toţi, şi îi deteră în genunchi. Iar Neghiniţă, de colo, de pe umăr: – Măria-ta, mai vezi, mai auzi, ori ţi s-a făcut foame şi-ţi vine să dormi?

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă

La toate vine rândul, după cum se întoarce roata, că de-aia e roată, să se întoarcă, iar nu să stea locului. Şi-i veni rândul şi lui Neghiniţă, gândul lumii. Într-o zi vru să glumească cu împăratul, să mai facă vreo drăcie. Îi intră în urechea dreaptă, crezând că e în a stângă. Cu stânga n-auzea de loc. "Nu face nimic. Mi-e lene să mă mut, se gândi Neghiniţă. În loc să şoptesc, voi striga." Şi începu să strige din toate puterile în urechea cu care împăratul auzea de minune. – Un împărat dacă n-a şti el de la el adevărul, nu-l mai află de la nimeni! Împăratul, auzind acest glas tare în fundul urechii, îi zvâcni inima şi-şi trase o palma cât putu peste ureche, zicând: – Iiiii, să ştii că ce credeam eu că-mi trece prin minte era numai în ureche! Şi când îşi scutură urechea în podul palmei… Neghiniţă căzu leşinat… – Tu mi-ai fost? Tu m-ai făcut să cad din scaunul împărăţiei? Bine! Am eu ac de cojocul tău! Împăratul, înfuriat, porunci să-l lege de gât cu un fir lung de mătase şi-l coborî de-l înecă în puţul din curtea domnească. Aşa sfârşi bietul Neghiniţă.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Palatul de cleştar

Cam pe la începutul vremilor, până unde praştia minţii nu azvârle, se povesteşte, aşa, ca din scorneală, că omul era croit din alte foarfeci şi cioplit din altă bardă. Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea - Palatul de cleştar Tot cu mâini şi cu picioare era şi pe-atunci, tot cu ochi şi cu urechi, tot cu nasul deasupra gurii şi cu călcâiele la spate, dar de învârtea copacul smuls din rădăcină şi mi-ţi izbea la mir leii pustiilor, dihăniile cădeau tumba, cu labele în sus, marghiolindu-se a moarte. Apele curgeau la vale şi munţii se ridicau în sus. Nu se pomeneau flori pe cer şi stele pe pământ – ca pe la pârdalnicii noştri de stihari -, dar multe nu erau aşa după cum sunt. Împăraţii de mureau în luptă de buzdugan, bine, iar de nu, li se uitau de zile. Numai dacă barba le mătura ţărâna la nouă coţi în urmă, chemau pe unul din feciori, pe cel mai viteaz şi mai cu minte, şi-i dăruiau năframa, inelul, paloşul, stema şi gonaciul, ca să poată împărăţi şi război în locul lor. Apărarea şi dreptatea atârnau de tăişul paloşului. Cu mintea cântăreau şi hotărau, iar cu paloşul împărţeau. Şi spun unii că pe atunci mergea mai bine cu minte dreaptă şi fără de legi, decât, ca în zilele noastre, cu legi drepte şi cu minte strâmbă.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Palatul de cleştar

Pe-aşa vremuri se zice că ar fi văcuit împăratul cu stema ruptă din soare, în cel mai frumos palat de cleştar şi peste cel mai înţelept şi mai viteaz norod. Nu era crai pe care împăratul cu stema ruptă din soare să nu-l fi domolit, că nici o oaste duşmană nu putea să-i stea împotrivă. La vreme de adânci bătrâneţi sta înzăuat în fruntea ostaşilor, călare pe un bidiviu ce arunca pe nări trâmbe de fum şi limbi de foc. Şi toţi ai săi prindeau la inimă şi biruiau, căci aşa li se păreau lor cum era el de bătrân şi înzilizit, tocmai ca o lance ruginită, care de-a pururea răpusese pe oricine izbise. Dar cât era de mare şi de vestit, că se dusese vestea până unde pământul e drob şi piftie, de-a surda îi fură toate. Într-o sfântă de vineri, cam pe la chindii, numai ce i se păru că stema din cununa împărătească se umflă şi creşte, creşte, ba cât oul de gâscă, ba cât un boşar, şi-i îndoi grumajii, şi-l plecă la pământ. Înfricoşat, împăratul se luptă ce se luptă cu namila de diamant, iar la urma urmei căzu cu faţa în jos, podidindu-l un plâns de foc.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Palatul de cleştar

Nu trecu cât ai scăpăra din amnar, şi se apropiară de împărat, cu mângâieri şi dezmierdări, odrasla lui, de trei fete, ca trei zâne, surori şi nepoate, care mai de care mai chipeşe şi mai drăgălaşe. Apoi veniră mai-marii tronului şi slugile ohavnice. Toţi cu toţi ieşiră ca dintr-o lacră, să cadă cu mătănii, doară or curma focul împăratului. Cel mai de frunte dintre sfătuitori aduse vorba cam aşa: – Luminate împărate, care paloş ca al măriei-tale n-a mai fost atâtea veacuri întunecat şi frânt la războaie? Care împărăţie a rămas, atâta amar de vreme, neştirbită şi cinstită pe faţa pământului? Care răsură e mai învoltă şi mai rumenă ca domniţa, fata cea întâi născută a măriei-tale? Care mură să fie mai neagră ca ochii celei mijlocii? Care rază mai luminoasă ca domniţa cea mai mică? Apoi, luminate împărate, după atâtea noroace şi bunătăţi, ce-i fi având ca să te mai tânguieşti? Împăratul, de ochii neamurilor ş-ai norodului, curmându-şi plânsul, mulţumi tuturora şi, furişând sfios ochii în sus, văzu că stema nu e nici mai mare, nici mai mică de cum trebuia să fie. Se potoli şi făcu semn ca toţi să plece, îşi sărută părinteşte copilele şi opri lângă dânsul pe sora lui cea mai mare, care era şi cea mai înţeleaptă, şi-i zise încet, că zidurile de-ar fi auzit, nu l-ar fi auzit: – Surioară, surioară, lipeşte urechea ta de inima mea, şi ce-i auzi auzit să rămână… Pe mine m-a ajuns grea bătrâneţe, că uneori stema din frunte creşte, creşte, se-ntunecă, şi de ce se întunecă, e mai grea, până ce mă culcă la pământ.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Palatul de cleştar

Vezi tu, pare-mi-se că în această arătare e căderea mea ş-a neamului meu din scaunul domniei, că din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soţii n-am avut parte de parte bărbătească. Că făceau câte-o fată ş-a doua oară, cum făceau băiat, mureau şi cuconul, şi muma cuconului. Cea din urmă mi-a zis: "Măria-ta, împărăţia ce stăpâneşti a fost zidită de un bărbat, şi ori cade, ori se însuteşte de o femeie, iar de cucon de parte voinicească n-ai să ai parte". – Ei, Doamne, şi d-ta, îi răspunse soră-sa, mângâindu-l ca pe-un copil speriat, eu văd că stema e cum era, şi tot la locul ei. Cât despre vorba muierească, cea de pe urmă, ca şi cea dintâi, tot fără noimă şi fără de înţeles rămâne. – Tatăl meu, urmă împăratul, mi-a zis: "Fătul meu, în cal îţi las goana voinicului, în inima ta vitejia, în paloş biruinţa, iar la temelia "palatului de cleştar", odihna norodului tău. Acolo zac, la umbră, ferecate, patimile mari şi mici, care fac pe om fericit şi nefericit. Ia seama, fătul meu, că de le-i slobozi, ai să-ţi vezi supuşii pe unii în desfătări, iar pe alţii în ahtieri. Ţine aste patru chei, şi să nu cobori în cele patru încuieri de sub talpa palatului decât atunci când ţi-o pieri o rază din frunte şi mărirea ţi-o îndoi grumajii."

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Palatul de cleştar

Împăratul scoase din sân patru chei, una de aramă, alta de argint, una de aur şi alta de diamant, şi le dete soră-săi şi-i porunci să se ducă într-ascuns să deschidă şi să se coboare sub talpa de la răsărit a palatului şi să cerceteze cuvântul înţelepciunii asupra stemei împărăteşti, care uneori creşte, se împătreşte şi se întunecă, şi de ce se întunecă e mai grea, până ce-l doboară la pământ. Noaptea, târziu, sora împăratului îşi făcu o cruce, îşi făcu două, îşi făcu trei şi, cum învârti cheia de aramă în broasca beciului de la răsărit, o vijelie îi amuţi auzul, apoi locul pe care sta i se afundă până la glezne, până la brâu, până la gât, iar de-i trecu dincolo de creştet, o văpaie, ce lumina fără să ardă, îi învălui obrajii. La o cutremurare straşnică, două porţi, ţipând în copilii groşi, se deschiseră, la dreapta şi la stânga, şi sora împăratului se pomeni într-o cameră cu totul şi cu totul de aramă. Şi când trecu prin alte două încăperi, una de argint şi alta de aur, sora împăratului văzu minunea minunilor: stoluri de păsări care cântau ca din tilinci de argint şi zburau în toate părţile, şi unele i se puseră pe umeri şi-şi răsfirară aripile luminoase, zornăindu-le ca pe nişte bănuţi de aur vânturaţi din mână în mână.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Palatul de cleştar

Când descuie broasca de diamant, sora împăratului împietri de spaimă… în prag se zvârcolea o namilă de balaur şi-şi despica fălcile cât să înghită un călăreţ cu cal cu tot. Limbile lui, ca nişte săgeţi pârjolite, le azvârlea din beregată şi le înfigea pe nările nasului, scuipând clăbuc, care se închega şi se rostogolea băşici albe de mărgăritar. Solzăria lui era ca un curcubeu de-a lungul spinării. – Ah! muiere cu suflet de bărbat, zise balaurul, ţine-ţi îngerii, şi ce-i vedea să nu te sperii că cine ţine cheile tainelor e şi mai mare şi mai tare ca mine! N-apucă să-şi vie în fire sora împăratului, că strălucirea camerei de diamant îi luă ochii cu sclipirile de toate feţele. Când se trezi, se feri în lături. Lângă uşă, trei femei, în cătuşe şi priponite la zid de trei belciuge groase. Cea dintâi ar fi fost frumoasă de n-ar fi zâmbit şi n-ar fi mişcat gura necontenit, clevetind fără noimă. A doua bolboşa ochii săi verzurii, scăpărând scântei de mânie. A treia, groasă ca o butie, rumenă şi voinică, şi tot semăna, ca o soră bună, cu celelalte două costelive şi piţigăiate. – Domniţă, ce mai e pe lumea de pe tărâmul vostru?

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Palatul de cleştar

nici-o ceartă? nici-o ocară? – Domniţă, te-aş face praf şi fărâme dacă nu m-aş teme că n-aş mai avea pe cine urî! – Domniţă, de când v-am părăsit, nu mai e pui de om fericit! Aşa ziseră pe rând cele trei surori: Zavistia, Pizma şi Prostia. Sora împăratului se simţi, o clipă, rea, cum nu mai fusese, cu o mâncărime în vârful limbii şi proastă ca un buştean. Se strecură pe lângă toate tainele încătuşate în cruci, până în dreptul altor trei, cu părul din frunte zbârlit, cu coamele despletite, care zbierau de se zguduia din temelie peştera de diamant, muşcând din carnea lor de le ţâşnea sângele. Lângă ele sta una neclintită, senină, pe gânduri, cu privirea dulce şi fără pic de amăgire. Numai ea, dintre toate, era slobodă. Şi, din privire, socotea, osândea şi ierta. Alta nu putea fi decât Înţelepciunea. De-a dreptul la ea se duse sora împăratului şi-i dădu în genunchi, îi sărută mâna dreaptă, o puse la frunte, apoi îi zise: – Tu, care eşti mai frumoasă ca revărsatul zorilor, mai dulce ca laptele îndoit cu miere din faguri, mai blândă ca mielul de trei zile şi, după atotştiutorul, cea mai adâncă la înţeles, tu ştii de ce şi cine m-a trimis pe acest tărâm.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Palatul de cleştar

Povăţuieşte-mă, îndurătoareo, ca să pot mângâia zilele tulburate ale împăratului cu stema ruptă din soare. – Spune viteazului bătrân că, trecând pe lângă toate patimile, la hotarul nebuniei, ai dat de Înţelepciune. Şi spune-i că l-au ajuns zilele, că dacă stema îl apasă aşa de greu, nici nu se măreşte, nici se micşorează, ci-l apasă, aşa cum atârnă şi el de greu pe perina de pe scaunul împărăţiei. Şi spune-i că, neavând copil de parte bărbătească, să cunune pe una din fete cu flăcăul care, zicând din fluier, îi va preface părul în inele de aur, cu flăcăul care se înveleşte cu cerul şi doreşte mai mult ca fiecine din toată împărăţia. Acestuia să-i dea năframa, inelul, paloşul, gonaciul şi stema. Când sora împăratului plecă, se năpustiră asupra ei, s-o soarbă şi mai multe nu, Furia, Smintenia şi Pizma. Ce valmă de vaiete şi blesteme, că se clăti încăperea din temelie, şi grinzile porniră din locul lor! În acel vuiet, glasul Înţelepciunii se risipi ca nisipul în luptă cu vijelia. Iar sora împăratului, pierzându-şi cumpătul, se repezi pe uşă afară, scăpând cele patru chei, care zornăiră pe pardoseală… Când se trezi pe tărâmul împărăţiei, toate uşile i se pecetluiseră în urma ei.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Palatul de cleştar

Şi plânse ce plânse cheile pierdute, apoi se gândi cum să mintă împăratului de-o veni vorba despre chei, căci plecase cu mintea de nouă coţi şi i se scurtase de zece. Când împăratul auzi cuvântul Înţelepciunii, puse de răscoli domnia în cruciş şi în curmeziş, doar de-o afla pe cel ce ar dori mai mult ca fiecine, cât, cu dorul şi cu cântecul, să poleiască cosiţele unei domniţe de-a sale şi să se vrednicească de scaunul împărăţiei. Şi-a întâlnit, în creţul crângurilor, vânători ce prind iepurii de coadă, în văgăunile munţilor, delii ce rup ursul în două, parc-ar rupe un fuştei de ceapă, la picurişul izvoarelor, năzdrăvani care adună scânteile din coada licuricilor de fac vâlvătăi în miezul nopţii. Dar unii doreau bogăţie, alţii slavă, alţii tinereţe fără bătrâneţe. Şi cosiţele domniţelor au rămas tot ca mai înainte, şi împăratul tot fără chef. Într-o zi, cam pe înserate, cercetaşii domniei, rupţi de oboseală, pe malul unui râuleţ ce şerpuia ca o fâşie de argint, deteră peste un voinic cu pletele revărsate, ce zicea din fluier de te slăvea. Şi ce mândreţe de voinic! Cum îl văzură, ascultară teacă de pământ migala de şuierături care se-nşira şi se deşira ca o binecuvântare a sufletului.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Palatul de cleştar

– Ce doreşti, voinice, grăi ceauşul împărătesc, ce doreşti tu după pofta inimii? – Cinstiţi boieri, alt nimic, să trăiesc, să cânt, să mor… N-apucă să sfârşească bine cuvintele, şi se zăriră câţiva călăreţi, gonind năuci de înghiţeau poştiile. De sub copitele armăsarilor vâjâiau pietrele ca nişte gloanţe. Cum ajunseră, flăcăii se opriră ca un zid. – Staţi, zise unul dintre ei, să-mi luaţi pe-acest băiat şi drept la scaunul împărăţiei să mi-l duceţi. Bietul băiat se împotrivi: "Ba că nu merg, ba că n-am furat nimic, păcatele mele…" Dar n-avu ce face. Când ajunseră în faţa palatului, tot norodul era de faţă cu mănuchiuri de flori. Buciumaşii, fluierarii şi surlaşii sunau ca de alai mare. Şi cu toţii se ploconeau la flăcăiandrul cu coama neagră şi lucie ca păcura. Iară el căsca ochii mari şi, suflet smerit, nu-i trăsnea prin cap de ce şi cui să i se facă aşa sărbătorire. Pe scările palatului, împăratul, rezemat pe toiag, aştepta voios şi, de cum zări pe flăcău, îi sări de gât, sărutându-l şi pe-o parte, şi pe alta. – Tu eşti dorul nevinovat, zise împăratul, prin barba albă ce i se lungise până la pământ, alesul Înţelepciunii şi al meu, hai de-ţi vezi mireasa şi să domneşti pe scaunul pe care am domnit şi eu.